Între Dragoste și Frigider: Povestea Unei Iubiri Încercate de Poftă

— Vlad, iar ai terminat tot iaurtul? Am cumpărat ieri patru cutii!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea proaspătă. Vlad, cu ochii lui verzi și părul ciufulit, stă pe scaun, cu lingura încă în mână. Îmi zâmbește vinovat, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— N-am rezistat, Ralu. Era cald și… nu știu, mi-era poftă.

Îmi vine să râd și să plâng în același timp. Nu e prima dată când se întâmplă. De fapt, de când ne-am mutat împreună, frigiderul a devenit câmpul nostru de luptă. Eu încerc să țin o dietă sănătoasă, să gătesc ordonat, să avem mereu ceva pus deoparte. El… el trăiește clipa. Și clipa lui e mereu la două noaptea, când se trezește și golește tot ce găsește.

— Vlad, nu mai pot așa! Chiar trebuie să ascund mâncarea prin dulapuri?

— Hai măi, nu te supăra… Promit că data viitoare mă abțin.

Dar știu că nu va fi așa. Și el știe. E un joc vechi între noi, unul care a început ca o glumă și s-a transformat într-o sursă constantă de tensiune.

Prima dată când am observat problema a fost într-o duminică dimineață. M-am trezit devreme să fac clătite, visând la mic-dejunul perfect. Când am deschis frigiderul, ouăle dispăruseră. Vlad dormea dus, cu un zâmbet mulțumit pe față. În acea zi am mâncat pâine prăjită cu gem și am râs amândoi. Dar apoi au urmat alte episoade: iaurtul dispărut, brânza mâncată pe furiș, prăjiturile „gustate” înainte să apuce să se răcească.

La început am încercat să-l înțeleg. Mi-a povestit că în copilărie, la Bacău, familia lui nu avea mereu ce pune pe masă. Mama lui, doamna Mariana, era mereu stresată că nu ajunge mâncarea pentru toți cei trei frați. Poate de acolo vine pofta asta nestăvilită, frica aceea veche că mâine nu va mai fi nimic.

Dar oricât aș încerca să fiu empatică, realitatea mă lovește zilnic. Mâncarea dispare, bugetul nostru e dat peste cap, iar eu mă simt tot mai frustrată. Discuțiile noastre devin tot mai aprinse.

— Vlad, nu e normal! Nu pot să gătesc nimic fără să ascund ingredientele! Ai idee cât costă tot ce arunci pe gât noaptea?

— Exagerezi! Nu sunt dependent! Doar că… îmi place să mănânc.

— Nu e vorba doar despre asta! E lipsă de respect! Parcă nici nu contează că eu muncesc să avem ceva bun în casă!

Se ridică brusc de la masă și iese din bucătărie trântind ușa. Rămân singură, cu lacrimi în ochi și o furie mocnită care mă arde pe dinăuntru.

Într-o seară, după o altă ceartă legată de frigiderul golit peste noapte, am intrat pe internet și am căutat „lacăt pentru frigider”. Am râs amar văzând câte soluții există pentru părinți disperați sau parteneri exasperați ca mine. Am pus unul în coșul virtual, dar n-am avut curaj să-l comand.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu o pungă mare de cumpărături.

— Uite, am luat tot ce ai scris pe listă. Și niște napolitane pentru tine.

Mi-a fost greu să nu zâmbesc. Îl iubesc pentru gesturile astea mici, pentru felul în care încearcă să repare lucrurile. Dar știu că nu e suficient.

Seara aceea a fost liniștită. Am gătit împreună o supă cremă de legume și am povestit despre copilăria noastră. I-am spus cât de mult mă sperie ideea că problema lui ar putea deveni mai gravă — nu doar pentru relația noastră, ci și pentru sănătatea lui.

— Ralu, știu că te rănesc uneori. Dar nu pot să mă opresc. Parcă nici nu-mi dau seama când deschid frigiderul… E ca un gol pe care încerc să-l umplu.

L-am luat de mână și i-am spus:

— Hai să mergem împreună la un nutriționist sau la un psiholog. Nu trebuie să treci prin asta singur.

A acceptat greu, dar a acceptat. Primele ședințe au fost dificile — multă rușine, mult neînțeles. Dar încet-încet am început să vorbim deschis despre fricile lui, despre lipsurile din trecut și despre cum putem construi un prezent mai echilibrat.

Familia lui a reacționat diferit. Mama lui mi-a spus la telefon:

— Lasă-l în pace, dragă! Bărbații așa sunt: dacă le e foame, mănâncă! Ce atâta psiholog?

Dar eu știam că nu e doar foame fizică. Era ceva mai adânc — o rană veche care încă sângera.

Au trecut luni până când am simțit o schimbare reală. Vlad a început să-și noteze ce mănâncă, să-și pună limite mici: „Azi nu deschid frigiderul după ora zece.” Uneori reușea, alteori nu. Dar fiecare pas mic era o victorie.

Între timp, eu am învățat să fiu mai răbdătoare și să nu transform fiecare incident într-o tragedie. Am găsit umor în situațiile absurde: când am găsit ambalaje ascunse sub pat sau când Vlad a încercat să „ascundă” faptul că a mâncat ultima felie de tort lăsând farfuria goală la locul ei.

Prietenii noștri au început să glumească pe seama noastră:

— La voi acasă trebuie să vii cu pachetul propriu!

Dar sub glume era mereu o întrebare serioasă: cât poți iubi pe cineva care pare că nu se poate controla? Cât poți sacrifica din liniștea ta pentru a-l ajuta pe cel drag?

Astăzi încă avem zile bune și zile proaste. Frigiderul nostru nu are lacăt — încă — dar are un bilet lipit pe ușă: „Gândește-te dacă ți-e foame sau doar dor.”

Mă uit la Vlad cum râde la un film prost și mă întreb: Oare dragostea adevărată înseamnă să accepți totul? Sau uneori trebuie să pui limite — chiar și acolo unde doare cel mai tare?