Între dragoste și libertate: Povestea mea cu Vlad și mama lui

— Irina, ai uitat să pui sare în ciorbă. Vlad nu mănâncă așa ceva!
Vocea doamnei Stancu răsună din bucătărie, ascuțită ca o lamă. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Vlad stă la masă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.
— Îmi pare rău, doamnă Stancu, adaug chiar acum, spun încercând să-mi maschez oboseala.
— Nu-i nimic, dragă, dar să știi că băiatul meu e obișnuit altfel. Eu mereu am avut grijă de el.

M-am mutat la Vlad acum șase luni, după trei ani de relație la distanță. Credeam că Bucureștiul ne va aduce mai aproape, că vom construi ceva al nostru. Dar apartamentul era al părinților lui, iar mama lui Vlad a insistat să stea cu noi „până găsim ceva mai bun”. N-am avut curaj să spun nu. Vlad mi-a zâmbit atunci: „E doar pentru o perioadă scurtă, Irina. Mama e singură de când a murit tata.”

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Îi găteam ce știa că-i place, îi ascultam poveștile despre copilăria lui Vlad, îi suportam criticile voalate despre hainele mele sau despre cum nu știu să calc o cămașă „ca lumea”. Dar pe măsură ce zilele treceau, simțeam cum mă sufoc.

Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la muncă și a trecut direct în camera lui fără să mă salute, am izbucnit:
— Vlad, putem vorbi?
El a ridicat din umeri, obosit:
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot. Mama ta mă tratează ca pe o servitoare. Tu nu vezi?
A oftat adânc:
— Irina, exagerezi. E bătrână, are nevoie de ajutor. Și oricum… tu ești acasă mai mult.
— Nu e vorba doar de ajutor! E vorba că nu avem intimitate, că nu pot face nimic fără să fiu judecată!
S-a ridicat nervos:
— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Eu nu-mi las mama singură.

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la părinții mei din Ploiești, la libertatea pe care o aveam acasă. Dar îl iubeam pe Vlad. Sau poate doar ideea de a fi cu cineva.

Zilele au devenit tot mai grele. Dimineața mă trezea vocea doamnei Stancu:
— Irinaaa! Vlad trebuie să plece la muncă! Fă-i un sandwich!
Dacă întârziam, mă privea cu reproș:
— Eu la vârsta ta eram deja mamă și gospodină adevărată.
Vlad nu spunea nimic. Uneori îmi aducea flori sau îmi lăsa un bilețel: „Te iubesc”. Dar când era vorba de mama lui, se transforma într-un copil speriat.

Într-o duminică, am încercat să discutăm toți trei:
— Doamnă Stancu, aș vrea să avem și noi puțin timp doar pentru noi doi.
Ea s-a uitat la mine ca la o străină:
— Dacă nu-ți convine aici, nimeni nu te ține cu forța. Vlad are nevoie de mine.
Vlad a tăcut. Am simțit cum mă prăbușesc.

Prietenii mei mă întrebau la telefon:
— Irina, tu mai ești tu? Unde e fata aia curajoasă care visa să deschidă o cafenea?
Nu știam ce să răspund. Mă simțeam prinsă într-o plasă invizibilă.

Într-o zi am primit un telefon de la mama mea:
— Irina, vino acasă câteva zile. Ai nevoie să respiri.
Am făcut bagajul pe furiș. Vlad era la muncă. Doamna Stancu m-a văzut:
— Pleci? Așa ușor renunți?
Am lăsat capul jos:
— Nu renunț. Mă aleg pe mine.

La Ploiești am dormit trei zile fără să mă trezesc speriată de vocea altcuiva. Am ieșit cu prietenele mele la cafea și am râs din nou. Mi-am dat seama cât de mult mă schimbasem.

Vlad m-a sunat după o săptămână:
— Irina, hai acasă. Mama promite că se schimbă.
Am râs amar:
— Vlad, tu te schimbi?
A tăcut.

Acum stau în chirie cu două colege și lucrez la visul meu: o cafenea micuță unde oamenii vin să fie ei înșiși. Uneori mă gândesc la Vlad și la ochii lui triști când am plecat. Dar știu că dacă rămâneam acolo mă pierdeam pe mine.

Oare câți dintre noi rămânem în relații care ne sufocă doar de frica singurătății? Merită să ne sacrificăm libertatea pentru cineva care nu are curajul să se desprindă de trecut?