Între dragostea de mamă și ura pentru nora mea: Povestea unei familii destrămate

— Nu mai veniți la noi! Să nu vă mai văd! — vocea lui Tomi răsuna în capul meu, spartă de furie și dezamăgire. Stăteam pe marginea patului, cu telefonul strâns în mână, și simțeam cum inima mi se rupe în bucăți mici, ca atunci când spargi o farfurie veche, moștenită de la mama. Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să-mi doresc ca fiul meu să divorțeze doar ca să-l am din nou aproape?

Totul a început acum trei ani, într-o seară de toamnă, când Tomi a venit acasă cu Klara. O fată frumoasă, cu ochi verzi și păr lung, dar cu o privire rece, care parcă mă judeca din primul moment. — Mamă, ea e Klara, iubita mea. — Încântată, doamnă Jana, mi-a spus ea, dar vocea îi era plată, fără căldură. Am simțit un fior pe șira spinării. Poate era doar gelozia mea de mamă, dar ceva nu-mi plăcea la ea.

La început am încercat să mă apropii. I-am făcut prăjitura preferată a lui Tomi, am invitat-o la masa de duminică, am povestit despre copilăria lui. Dar Klara era mereu distantă, răspundea scurt, nu punea întrebări. Când i-am dat o fotografie cu Tomi mic, a zâmbit forțat și a pus-o pe masă fără să se uite la ea. — Poate nu e obișnuită cu familia noastră, mi-am zis atunci.

Dar apoi au început discuțiile. — Mamă, Klara nu vrea să venim la voi de Crăciun anul ăsta. Vrea să mergem la părinții ei. — Dar Tomi, noi mereu am petrecut Crăciunul împreună! — Știu, dar trebuie să înțelegi că și ea are familie. — Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cum adică să nu vină acasă de Crăciun?

În familie au început să circule vorbe. Sora mea, Mariana, spunea că Klara îl ține pe Tomi sub papuc. Tata zicea că fata asta nu e de-a noastră. Chiar și fiica mea mai mică, Irina, o privea cu suspiciune: — Nu știu ce vede Tomi la ea, parcă nici nu râde la glumele noastre.

Când s-au mutat împreună, vizitele s-au rărit. Tomi venea singur sau deloc. Când îl sunam, răspundea scurt: — Suntem ocupați. Klara are mult de lucru. Odată am auzit-o în fundal: — Spune-i mamei tale că nu putem azi! Am simțit un nod în gât.

Apoi au venit certurile adevărate. Într-o zi, după ce am insistat să vină la ziua Irinei, Tomi mi-a spus: — Mamă, trebuie să încetezi! Klara se simte atacată de fiecare dată când venim la voi. — Atacată? Eu doar încerc să fiu o mamă bună! — Nu vezi că mereu o critici? Că îi spui cum să gătească sau cum să se îmbrace? — Dar eu doar încercam să o ajut!

Într-o seară, după o discuție aprinsă la telefon, soțul meu a izbucnit: — Las-o pe fată în pace! Dacă Tomi e fericit cu ea, cine ești tu să te bagi? Dar eu nu puteam să accept că fiul meu se îndepărtează din cauza unei femei care nici măcar nu încearcă să ne cunoască.

Când s-au căsătorit civil, nici măcar nu m-au anunțat din timp. Am aflat de la Irina că s-au dus la primărie într-o zi de marți. Fără familie, fără prieteni. M-am simțit trădată. — Cum ai putut să faci asta fără mine? l-am întrebat pe Tomi plângând. — Mamă, n-am vrut scandaluri. Klara n-a vrut nimic complicat.

De atunci n-am mai vorbit aproape deloc. Îl sunam și nu răspundea. Trimiteam mesaje și primeam răspunsuri seci: „Suntem bine.” „Nu avem timp.” Într-o zi i-am scris: „Sper că ești fericit.” Mi-a răspuns după două zile: „Sunt.”

Am început să mă gândesc dacă nu cumva eu sunt problema. Seara stau pe întuneric și mă întreb: Oare am fost prea posesivă? Oare am greșit când am criticat-o pe Klara pentru orice? Sau poate ea chiar a vrut să-l rupă pe Tomi de familie?

Irina îmi spune: — Mamă, trebuie să-l lași în pace. Dacă îl iubești cu adevărat, lasă-l să fie fericit cum vrea el. Dar cum pot eu să stau liniștită când simt că mi-am pierdut copilul?

Într-o zi m-am întâlnit cu Klara la supermarket. Era singură și părea obosită. M-am apropiat și i-am spus: — Klara, vreau doar să știi că îmi pare rău dacă te-am rănit vreodată. Ea s-a uitat la mine lung și a zis: — Doamnă Jana, tot ce vreau e ca Tomi să fie liniștit. Nu vreau războaie în familie.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Poate că am greșit eu mai mult decât cred. Poate că dragostea de mamă poate deveni sufocantă fără să-ți dai seama.

Acum stau singură în sufragerie și mă uit la poza lui Tomi mic. Îmi curg lacrimile pe obraji și mă întreb: Oare chiar sunt eu monstrul din povestea asta? Sau poate fiecare mamă trece prin asta când copilul ei alege alt drum?

Voi ce ați face în locul meu? E vina mea sau vina ei? Sau poate vina e undeva la mijloc?