Între iertare și trădare: Povestea mea cu Vlad

— Cum ai putut, Vlad? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul mi-a ieșit spart, ca un geam crăpat, în timp ce mă uitam la el, cu ochii plini de lacrimi și mâinile tremurânde. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru din București plutea un aer greu, de parcă fiecare mobilă știa ce se întâmplase.

Vlad stătea pe marginea canapelei, cu capul în mâini. Nu mai era bărbatul sigur pe el, cel care mă făcea să râd în fiecare dimineață sau care îmi aducea cafeaua la pat duminica. Acum era doar un om mic, strivit de vină.

— Irina, nu știu ce să spun… Am greșit. Nu există scuză. Te rog, nu mă urî, a șoptit el, fără să mă privească.

Mi-am amintit de ziua nunții noastre, când mama îmi spunea cu ochii umezi: „Să nu uiți niciodată că dragostea e muncă, nu doar fluturi în stomac.” Atunci am râs. Acum, cu inima frântă, îi simțeam adevărul ca pe o palmă.

Totul a început cu o simplă notificare pe telefonul lui Vlad. O poză banală, dar numele „Mara” mi-a săpat un gol în stomac. Nu știu de ce am simțit nevoia să verific, poate pentru că în ultimele luni Vlad era tot mai absent, mereu obosit sau plecat „cu băieții”. Am găsit conversații care nu lăsau loc de interpretări. Cuvinte dulci, promisiuni și întâlniri ascunse. Am simțit că mă sufoc.

În acea seară, după ce l-am confruntat, Vlad a recunoscut totul. Nu a încercat să nege sau să mă mintă. A spus că a fost o greșeală, că nu a însemnat nimic și că mă iubește doar pe mine. Dar cum să crezi asta când fiecare cuvânt al lui ți se pare o altă minciună?

Am plâns ore întregi. Am urlat la el, am spart o cană de nervi și am vrut să fug din casă. Dar nu aveam unde să mă duc. Părinții mei locuiesc la țară, iar prietenele mele sunt toate ocupate cu propriii copii și probleme. M-am simțit singură ca niciodată.

A doua zi dimineață, Vlad mi-a adus cafeaua la pat. Ochii lui erau roșii de nesomn.

— Irina, te rog… Hai să mergem la terapie. Nu vreau să te pierd. Fără tine nu sunt nimic.

L-am privit lung. Îl iubeam încă. Îl iubesc și acum, dar nu pot uita imaginea lui Mara în brațele lui. Mă întrebam dacă și ea îi făcea cafeaua dimineața sau dacă îi șoptea aceleași cuvinte pe care mi le spunea mie.

Am acceptat să mergem la terapie de cuplu. Psihologul ne-a întrebat direct:

— Ce vă ține împreună?

Vlad a răspuns primul:

— Dragostea. Și faptul că nu-mi pot imagina viața fără Irina.

Eu am tăcut mult timp. În mintea mea era un haos: rușinea față de părinți dacă ar afla, teama de singurătate, dorința de a-l pedepsi pe Vlad și totuși speranța că poate totul va fi ca înainte.

Seara, după ședință, mama m-a sunat:

— Ce faci, fata mea? Pari obosită în ultima vreme.

Am vrut să-i spun totul, dar m-am oprit. Mi-era rușine. Mi-era teamă că va spune „Ți-am zis eu!” sau că va suferi pentru mine.

În zilele următoare am început să-l privesc pe Vlad altfel. Fiecare gest al lui părea fals sau forțat. Îmi dorea să-l iert, dar nu puteam uita. Fiecare atingere mă făcea să tresar.

Prietenii noștri au observat că ceva nu e în regulă. La o cină la Andreea și Mihai acasă, Andreea m-a tras într-o parte:

— Irina, ce se întâmplă? Parcă nu mai sunteți voi…

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ea m-a strâns în brațe:

— Știi… tata a înșelat-o pe mama când eram mici. Mama l-a iertat, dar niciodată nu a mai fost la fel între ei. Tu trebuie să decizi dacă poți trăi cu asta sau nu.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

Au trecut săptămâni în care am oscilat între furie și dorința de a salva ce aveam. Vlad încerca din răsputeri: îmi scria bilețele cu „Te iubesc”, îmi aducea flori fără motiv, gătea cina preferată. Dar eu eram rece ca gheața.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă în care i-am spus că nu-l voi putea ierta niciodată, Vlad a izbucnit:

— Atunci spune-mi ce vrei! Să plec? Să rămân? Să mă târăsc toată viața după tine?

Am tăcut mult timp înainte să răspund:

— Nu știu ce vreau… Știu doar că doare al naibii de tare.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Am vorbit cu o avocată recomandată de Andreea. Mi-a explicat pașii legali și cât de greu va fi să împărțim totul: apartamentul luat prin credit ipotecar, mobila aleasă împreună, amintirile noastre din vacanțe.

Într-o noapte am visat că eram din nou la nunta noastră și Vlad mă privea cu ochii aceia curați de atunci. M-am trezit plângând și am realizat că nu pot da timpul înapoi.

Într-un final, am decis să-i spun mamei adevărul. A venit la mine acasă și m-a ascultat fără să mă judece.

— Fata mea, nimeni nu poate decide pentru tine. Dacă îl iubești și crezi că poți trece peste asta, încearcă să-l ierți. Dar dacă nu poți… nu-ți sacrifica viața doar pentru aparențe sau pentru ce zice lumea.

Cuvintele ei m-au eliberat puțin.

Acum stau singură pe canapea și scriu aceste rânduri. Vlad doarme în camera cealaltă; încă locuim împreună până iau o decizie finală. Îl iubesc încă? Da. Pot să-l iert? Nu știu încă.

Oare merită dragostea sacrificiul demnității? Poate inima să uite ceea ce mintea refuză să ierte?