Între iertare și uitare: Povestea mea cu bunica mea abuzivă

— Nu mai plânge, Raluca! Ești o rușine pentru familia asta! Ți-am spus să nu te mai văd cu lacrimi în ochi!

Cuvintele bunicii mele, Ileana, răsunau ca un ecou în mintea mea, chiar și acum, la treizeci de ani. Eram din nou în sufrageria mică, cu miros de mușețel și naftalină, unde copilăria mea s-a spart în cioburi mici, imposibil de lipit. Aveam doar opt ani atunci când am înțeles că dragostea nu vine mereu sub forma pe care o așteptăm.

Mama lucra două schimburi la spital, iar tata era mai mult absent decât prezent. Așa că bunica a devenit stâlpul casei — dar un stâlp rece, rigid, care nu știa să mângâie. În fiecare zi, după școală, mă aștepta cu ochii ei mici și tăioși.

— Ai luat doar opt la matematică? Ce-ai făcut toată ziua la școală? Nu meriți nici mâncarea pe care o primești!

Îmi amintesc cum îmi tremurau mâinile când îi întindeam carnetul de note. Nu era niciodată mulțumită. Dacă luam zece, spunea că nu e mare lucru. Dacă luam mai puțin, mă pedepsea: nu aveam voie la televizor, nu aveam voie să ies afară, uneori nici la masă nu mă chema.

Într-o zi, după ce am spart din greșeală o cană veche, m-a tras de păr și m-a trântit pe podea. Am simțit atunci că nu sunt decât o povară pentru ea. Mama nu știa nimic. Când venea acasă, bunica era numai zâmbet și vorbe dulci.

— Raluca e cuminte, nu-i așa? — întreba mama, obosită.
— Da, e bine, răspundea bunica, aruncându-mi o privire care mă făcea să îngheț.

Anii au trecut. Am crescut cu frica de a greși și cu sentimentul că nu sunt suficientă. La liceu am început să mă revolt. Am lipsit de la ore, am fumat pe ascuns, doar ca să simt că pot controla ceva în viața mea. Mama a aflat târziu și m-a certat, dar niciodată nu a înțeles adevărata sursă a durerii mele.

Într-o seară, când aveam șaptesprezece ani, am avut curajul să-i spun mamei ce se întâmplase cu adevărat.

— Mamă, bunica m-a bătut. M-a făcut să mă simt ca un nimic.

Mama a început să plângă. Nu m-a crezut imediat. Apoi a mers la bunica și a izbucnit un scandal cum rar se vede într-o familie românească.

— Cum ai putut să-mi faci copilul să sufere? — a țipat mama.
— Nu știi tu cum e să crești copii! Dacă n-o țineam din scurt, ajungea o ratată!

A fost pentru prima dată când am văzut-o pe bunica vulnerabilă. Dar nu și-a cerut niciodată scuze. A spus doar că „așa se făcea pe vremuri”.

După liceu am plecat la facultate în Cluj. Am încercat să uit totul. Am mers la terapie, am citit cărți despre iertare și vindecare. Dar rana rămânea acolo, ca o cicatrice invizibilă.

Acum două luni, mama m-a sunat plângând:

— Raluca, bunica ta e bolnavă rău. Are nevoie de cineva care să stea cu ea. Eu nu pot lipsi de la serviciu… Poți veni tu?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Să mă întorc acolo? Să stau lângă femeia care mi-a furat copilăria?

Am acceptat până la urmă. Poate din milă, poate din dorința de a închide un capitol.

Când am intrat în casa copilăriei mele, totul părea mai mic și mai trist. Bunica era întinsă pe pat, slabă și palidă.

— Ai venit… — a spus încet.

Am stat zile întregi lângă ea. I-am dat medicamentele, i-am schimbat lenjeria, i-am adus supă caldă. Dar între noi era un zid de tăcere.

Într-o noapte, când credea că dorm, am auzit-o plângând încet:

— Doamne… iartă-mă…

A doua zi dimineață am prins curaj și am întrebat-o:

— Bunico… regreți ceva din ce mi-ai făcut?

S-a uitat la mine cu ochii tulburi:

— Am făcut ce-am știut… N-am vrut să te rănesc… Dar n-am știut altfel.

Nu a fost o scuză clară. Nu a fost ceea ce visam să aud. Dar pentru prima dată am văzut-o omenească, nu monstrul din amintirile mele.

Acum stau pe marginea patului ei și mă întreb: pot să iert? Pot să las trecutul să plece? Sau ar trebui să mă protejez și să păstrez distanța?

Poate că iertarea nu înseamnă uitare. Poate că uneori trebuie să ne eliberăm sufletul chiar dacă celălalt nu va înțelege niciodată cât ne-a durut.

Voi ce ați face în locul meu? Merită cineva iertarea dacă nu și-o cere cu adevărat?