Între iubire și dreptate: Povestea mea cu Anton și războiul cu soacra mea, Ruxandra

— Nu ai niciun drept aici, Ana! Niciunul! — vocea soacrei mele, Ruxandra, răsuna în sala de judecată, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremurau pe marginea băncii, iar privirea lui Anton, soțul meu, era pierdută undeva între podeaua lustruită și ochii mamei lui. În acea clipă, am simțit cum tot ce am construit împreună se prăbușește sub greutatea acuzațiilor și a urii.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici. Când l-am cunoscut pe Anton, eram doi studenți visători la Litere, împărțind o cafea la o terasă din centrul Bucureștiului. El era blând, cu ochii verzi și un zâmbet care mă făcea să uit de toate grijile. Ruxandra, mama lui, era o prezență discretă la început. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. A început să vină neanunțată la noi acasă, să verifice dacă am făcut curat, să comenteze orice decizie luam împreună.

— Ana, nu cred că ai pus destul zahăr în prăjitură. Știi că lui Anton îi place mai dulce, nu? — îmi spunea ea cu un zâmbet fals, în timp ce îmi lua farfuria din mână.

La început am încercat să-i fac pe plac. Îi găteam felurile preferate ale lui Anton, îi ascultam sfaturile despre cum să-mi cresc copiii — deși nu aveam încă niciunul. Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam cum mă sufocă. Anton încerca să mă liniștească.

— Las-o, Ana. Așa e ea. Nu vrea decât binele nostru.

Dar binele nostru părea să fie mereu ceea ce voia Ruxandra.

Adevărata dramă a început când am rămas însărcinată. Ruxandra a venit să stea cu noi „ca să mă ajute”, dar în realitate controla totul: ce mâncam, când dormeam, chiar și ce haine purtam. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre numele copilului — eu voiam să-l cheme Vlad, ea insista pe numele tatălui lui Anton — am izbucnit:

— E copilul meu! Nu al dumneavoastră!

Anton a tăcut. A tăcut atunci și a tăcut de fiecare dată când aveam nevoie de el să mă apere. Începusem să simt că nu mai am niciun aliat în propria casă.

După naștere, lucrurile au degenerat. Ruxandra a început să spună tuturor rudelor că nu sunt o mamă bună. Că nu știu să-mi cresc copilul. Că îl neglijez pe Anton. Cuvintele ei au ajuns până la mama mea, care m-a sunat plângând:

— Ana, ce se întâmplă acolo? De ce spune Ruxandra că vrei să-l părăsești pe Anton?

Nu voiam să-l părăsesc. Voiam doar liniște. Dar într-o zi am găsit un mesaj pe telefonul lui Anton: „Mama are dreptate. Poate că Ana nu e femeia potrivită pentru tine.” Era de la sora lui, Ioana. Atunci am simțit că mă prăbușesc.

Am încercat să vorbesc cu Anton.

— De ce nu mă aperi? De ce lași pe toată lumea să mă calce în picioare?

El a ridicat din umeri.

— Nu vreau scandaluri în familie…

În acea noapte am plâns până dimineața. M-am gândit la divorț, dar nu aveam unde să mă duc cu un copil mic și fără sprijin financiar. Ruxandra a profitat de slăbiciunea mea și a început să amenințe că va cere custodia copilului.

— Dacă nu ești în stare să ai grijă de Vlad, îl iau eu! — mi-a spus într-o zi, cu o răceală care m-a înghețat pe loc.

A urmat un an de coșmar: avocați, anchete sociale, vizite neanunțate ale asistenților sociali trimiși de Ruxandra sub pretextul că „îi pasă de nepot”. Am fost nevoită să-mi apăr maternitatea în fața unor străini care îmi cercetau frigiderul și dulapurile.

Într-o zi, după o audiere lungă la tribunal, l-am întâlnit pe Anton pe hol.

— Ana… — a început el timid — Mama nu vrea decât binele copilului…

L-am privit cu lacrimi în ochi.

— Dar tu? Tu ce vrei?

N-a știut să-mi răspundă.

Procesul a durat șase luni. Am câștigat custodia lui Vlad, dar am pierdut tot restul: casa pe care o renovasem împreună cu Anton (era pe numele lui), prietenii comuni care s-au retras „ca să nu se bage”, liniștea sufletească. Ruxandra a continuat să mă vorbească de rău prin tot cartierul; uneori încă primesc priviri piezișe când ies cu Vlad în parc.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad merge la grădiniță și mă întreabă uneori de ce nu mai stăm cu tati. Îi spun că uneori oamenii mari nu se mai înțeleg și trebuie să-și găsească fericirea separat. Dar adevărul e că încă mă doare trădarea lui Anton și răutatea Ruxandrei.

Uneori mă întreb: oare cât de mult poate schimba o familie viața unui om? Și dacă dreptatea există cu adevărat atunci când cei dragi devin cei mai mari dușmani?