Între iubire și trădare: Povestea pe care n-am vrut s-o scriu

— Nu mai pot, Anton! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici, tapetată cu amintiri și promisiuni uitate. El stătea cu spatele la mine, privind în gol pe geamul aburit, de parcă afară, printre blocurile cenușii din Drumul Taberei, ar fi găsit răspunsul la tot ce nu mergea între noi.

— Nu e vina mea că mama vrea doar ce-i mai bine pentru noi, a murmurat el, fără să mă privească. Știam că minte. Știam că Ruxandra nu voia decât să mă alunge din viața lui, să-l aibă doar pentru ea, ca pe un copil care nu are voie să-și construiască propriul drum.

Când ne-am mutat în apartamentul acesta, credeam că am câștigat la loterie. Era mic, dar era al nostru. Am pus împreună perdelele galbene, am ales covorul cu model geometric și am plantat un ficus în colțul unde bătea cel mai mult soarele. Dar fericirea noastră a început să se clatine chiar din prima lună, când Ruxandra a venit cu o sacoșă plină de borcane și sfaturi nesolicitate.

— Să nu uiți să-i faci ceai de tei lui Anton, îi face bine la stomac! Și vezi că nu-i place mâncarea prea sărată, mi-a spus ea, cu un zâmbet fals.

Am încercat să-i fac pe plac. Am încercat să fiu soția perfectă. Dar orice făceam era greșit. Anton nu mă apăra niciodată. Se retrăgea în tăcere sau pleca la muncă înainte să apuce să vadă ce se întâmplă cu adevărat între mine și mama lui.

Într-o seară, după ce Ruxandra a plecat trântind ușa, am izbucnit:

— De ce nu-i spui să ne lase în pace? Suntem adulți! Avem nevoie de spațiul nostru!

Anton a ridicat din umeri:

— E mama… Ce vrei să fac? N-o pot da afară din viața mea.

Așa a început războiul rece. Ruxandra venea tot mai des, găsea mereu motive să rămână peste noapte. Într-o zi am găsit-o cotrobăind prin dulapul meu de haine.

— Caut o pătură pentru Anton. Tu nu știi cât de ușor răcește…

M-am simțit invadată, umilită. I-am spus lui Anton, dar el doar a oftat:

— Exagerezi.

Apoi au început certurile despre bani. Apartamentul era pe numele lui Anton, dar eu plătisem jumătate din avans cu banii moșteniți de la bunica. Când i-am amintit asta într-o seară, el s-a înfuriat:

— Nu-mi arunca în față banii tăi! Fără mine nici nu-l vedeai!

Într-o zi am venit acasă și am găsit-o pe Ruxandra cu un notar la masă.

— E doar o formalitate, draga mea. Anton vrea să fie sigur că totul e în regulă dacă… Doamne ferește… se întâmplă ceva.

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am refuzat să semnez orice hârtie fără avocat. A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare între mine și Anton. El dormea tot mai des pe canapea sau pleca la mama lui peste weekend.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când credeam că nimic nu mai poate fi salvat, Anton a venit acasă cu ochii roșii:

— Mama vrea să vindem apartamentul și să ne mutăm la ea. Zice că e mai bine pentru toți.

Am izbucnit în lacrimi:

— Pentru toți? Sau doar pentru ea?

A doua zi am primit citația: Anton mă dădea în judecată pentru evacuare. Motivul? „Incompatibilitate ireconciliabilă”. M-am simțit trădată, abandonată de omul care-mi promisese că va fi lângă mine „la bine și la greu”.

Procesul a fost un coșmar. Ruxandra a depus mărturie împotriva mea:

— Nu s-a integrat niciodată în familie. L-a izolat pe Anton de rudele lui…

Avocatul meu a încercat să demonstreze că am contribuit financiar la casă, dar actele erau pe numele lui Anton. Prietenii mei mă sunau zilnic să mă întrebe dacă sunt bine. Mama plângea la telefon:

— De ce nu vii acasă? Lasă-l! Nu merită!

Dar eu nu puteam renunța atât de ușor la tot ce construisem. M-am agățat de fiecare speranță, de fiecare amintire frumoasă din primii ani împreună. Îmi aminteam cum dansam în bucătărie pe muzica lui Holograf, cum râdeam până ne dureau obrajii.

În ziua sentinței, judecătoarea a decis: apartamentul rămâne al lui Anton. Eu trebuia să plec în două săptămâni. Am ieșit din tribunal cu genunchii moi și sufletul gol.

Ultima noapte în apartament am petrecut-o singură, printre cutii și haine împrăștiate. Am privit ficusul din colț — singura dovadă că aici fusese cândva dragoste și lumină.

Anton n-a venit să-și ia rămas-bun. Doar un mesaj sec: „Sper să-ți fie bine.”

Acum stau într-o garsonieră mică din Militari și încerc să-mi reconstruiesc viața din bucățile rămase. Uneori mă întreb dacă am greșit luptând atât de mult pentru ceva ce nu mai exista demult.

Oare merită să lupți pentru iubire când tot universul conspiră împotriva ta? Sau trebuie să știi când să renunți ca să te poți regăsi pe tine însăți?