Între iubire și trădare: Povestea pe care nu am vrut să o scriu niciodată

— Nu mai pot, Anton! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară de noiembrie, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea pe canapea, cu ochii în telefon. Mirosea a ciorbă uitată pe foc și a dezamăgire. În apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, pereții parcă se strângeau în jurul meu, sufocându-mă.

Anton a ridicat privirea, dar nu a spus nimic. A oftat, și-a trecut mâna prin păr și a revenit la ecranul telefonului. În acel moment, am simțit că nu mai suntem doi oameni care se iubesc, ci doi străini care împart același spațiu și aceleași regrete.

Totul a început frumos. Eram tineri, visători, ne promiteam că nimic nu ne va despărți. Ne-am cunoscut la o petrecere la Irina, colega mea de la facultate. Anton era carismatic, știa să spună glume bune și să mă facă să râd chiar și când ploua cu găleata afară. După câteva luni, m-a cerut de soție pe malul Herăstrăului, sub lumina felinarelor. Am spus „da” fără să clipesc.

Dar odată cu nunta, a venit și Rodica, mama lui Anton. O femeie cu privire de oțel și zâmbet dulceag, care știa să-și ascundă intențiile sub masca grijii materne. La început am crezut că vrea doar ce e mai bine pentru fiul ei. Dar curând am înțeles că nu mă va accepta niciodată cu adevărat.

— Tu nu știi să faci sarmale ca lumea, mi-a spus într-o zi, după ce am petrecut ore întregi în bucătărie. Anton râdea și îi dădea dreptate, iar eu simțeam cum mi se strânge inima de fiecare dată când eram comparată cu ea.

Când am cumpărat apartamentul — sau mai bine zis, când părinții lui Anton au pus avansul — am crezut că e începutul unei vieți noi. Dar Rodica a insistat să trecem casa doar pe numele lui Anton „ca să fie totul în regulă”. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Eram îndrăgostită și aveam încredere în el.

Anii au trecut și au adus cu ei certuri din ce în ce mai dese. Anton venea târziu acasă, mereu obosit sau nervos. Eu încercam să țin totul sub control: serviciu, casă, relația noastră. Dar Rodica era mereu acolo, cu sfaturi nesolicitate și priviri tăioase.

— Nu vezi că nu ești destul de bună pentru el? mi-a șoptit într-o zi la o aniversare de familie. Am zâmbit forțat și am plecat la baie să plâng.

Într-o seară, l-am găsit pe Anton vorbind la telefon pe balcon. Vocea lui era joasă, aproape tandră. Când m-a văzut, a închis brusc.

— Cu cine vorbeai? l-am întrebat.
— Cu Sorin de la muncă, mi-a răspuns fără să mă privească.

Am știut atunci că ceva nu e în regulă. Am început să caut semne peste tot: mesaje șterse, parfum străin pe hainele lui, serile petrecute „la birou”. Dar cel mai tare mă durea indiferența lui. Nu mai eram parteneri, ci adversari într-un război mut.

Apoi a venit lovitura finală: Rodica a început să-i spună lui Anton că ar trebui „să-și refacă viața” cu cineva „mai potrivit”. Când am aflat că el chiar o ascultase și avea o relație cu o colegă de serviciu, lumea mea s-a prăbușit.

Am decis să divorțăm. Dar atunci a început adevărata luptă: procesul pentru apartament. Eu investisem bani și suflet în acel loc — zugrăvit, mobilat, fiecare colțișor era plin de amintiri. Dar actele erau doar pe numele lui Anton.

— Nu ai niciun drept aici! mi-a spus Rodica la tribunal, cu voce rece.
— Ba am! am strigat eu printre lacrimi. Am muncit cot la cot cu fiul dumneavoastră!

Judecătorul părea plictisit de drama noastră. Avocații se certau pe acte și facturi. Anton nu mă privea deloc; era ca o umbră a bărbatului pe care îl iubisem cândva.

Când am pierdut procesul și am fost nevoită să-mi strâng lucrurile într-o singură zi, am simțit că mi s-a furat nu doar casa, ci și viitorul. Am dormit câteva nopți pe canapeaua Mariei, prietena mea din liceu, încercând să-mi adun gândurile.

Mama mea mă suna zilnic:
— Nu te lăsa doborâtă! Ești puternică!
Dar eu nu mă simțeam deloc puternică. Mă simțeam trădată de omul pe care îl iubeam și umilită de familia lui.

Au trecut luni până am reușit să respir din nou fără durere. Am găsit un apartament micuț în Militari și mi-am cumpărat o plantă — un ficus care încă rezistă pe pervazul meu.

Uneori mă întreb dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru dragostea noastră sau dacă ar fi trebuit să plec mai devreme. Poate că vina nu e doar a lui Anton sau a Rodicăi; poate că toți purtăm o parte din responsabilitate când o relație se destramă.

Acum privesc spre trecut cu tristețe dar și cu recunoștință pentru lecțiile învățate. Și mă întreb: oare cât de mult ar trebui să lupți pentru iubire înainte să te pierzi pe tine însăți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?