Între Moștenire și Familie: Povestea Unei Mame din București

— Nu, Radu! Nu poți să decizi tu singur ce facem cu banii ăștia! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Drumul Taberei. Mă uitam la el cum își făcea planuri cu ochii strălucind, desenând pe o hârtie veche cum ar vrea să dărâme peretele dintre bucătărie și living.

— E șansa noastră, Ilinca! N-ai zis mereu că vrei să trăim mai bine? Că vrei să avem spațiu pentru Vlad? a răspuns el, fără să ridice ochii spre mine.

Dar apartamentul nu era al nostru. Era al părinților lui, iar noi doar locuiam acolo, cu promisiunea vagă că „într-o zi va fi al vostru”. Moștenirea mea, 135.000 de dolari de la mătușa din Canada, era singurul lucru pe care-l puteam oferi fiului nostru, Vlad. Dar Radu vedea altceva: o șansă să-și demonstreze ceva familiei lui, să arate că poate „să facă ceva” cu banii mei.

Nu trecuseră nici două zile de la vestea moștenirii și deja primisem un telefon de la Camelia, fosta lui soție. Vocea ei era rece ca gheața:

— Am auzit că ați primit bani. Să nu uiți că ai doi copii care au nevoie de tatăl lor. Să nu crezi că Vlad e singurul care contează.

Mi s-a strâns inima. Știam că Radu are doi copii din prima căsătorie, pe Andreea și Paul. Îi vedea rar, dar Camelia nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească de existența lor. Și nici familia lui nu mă lăsa să uit: la fiecare masă de duminică, soacra mea, doamna Maria, îmi spunea cu subînțeles:

— Să nu uiți că sângele apă nu se face. Copiii lui Radu sunt toți ai noștri.

Dar eu mă gândeam doar la Vlad. Avea șapte ani și încă se trezea noaptea plângând după mine dacă nu eram acasă. Era sensibil și retras, iar eu simțeam că trebuie să-l protejez cu orice preț.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, am încercat să vorbesc cu Radu:

— Te rog, gândește-te la Vlad. Dacă investim banii ăștia într-un apartament pe numele lui, măcar va avea ceva sigur când va fi mare. Dacă îi băgăm aici, tot ai tăi vor decide ce se întâmplă cu casa asta.

Radu s-a încruntat:

— Tu nu înțelegi! Dacă facem renovarea, poate mama ne lasă apartamentul pe numele nostru. Și dacă nu facem nimic? O să rămânem toată viața chiriași în casa altora?

— Dar dacă nu? Dacă moare și lasă totul copiilor tăi din prima căsătorie? Ce facem atunci?

A tăcut. Știam că îl doare subiectul. Nu voia să recunoască, dar legătura cu Andreea și Paul era fragilă. Îi iubea, dar nu știa cum să le fie tată după divorț. Iar eu eram mereu „cealaltă femeie”, cea care le-a luat locul mamei lor.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Camelia a început să trimită mesaje tot mai acide:

— Copiii tăi au nevoie de haine noi pentru școală. Nu te gândi doar la Vlad!

Soacra mea a venit într-o zi neanunțată și a început să inspecteze casa:

— Dacă tot ai bani acum, poate pui și tu mâna să schimbi mobila asta veche! Să vadă lumea că nu suntem niște săraci.

M-am simțit prinsă ca într-o capcană. Orice decizie luam, cineva avea de suferit. Dacă îi dădeam lui Radu banii pentru renovare, riscam ca Vlad să rămână fără nimic. Dacă îi puneam deoparte pentru fiul meu, familia lui mă acuza că sunt egoistă și că nu-i respect pe ceilalți copii.

Într-o noapte, am visat-o pe mătușa Ana. Era în bucătăria ei din Bacău, făcând cozonaci și zâmbind blând:

— Ai grijă de copilul tău, Ilinca. Banii vin și pleacă, dar sufletul unui copil rămâne marcat pe viață.

M-am trezit plângând. Am știut atunci ce am de făcut.

A doua zi am mers la bancă și am deschis un cont pe numele lui Vlad. Am depus toți banii acolo și am blocat contul până la majoratul lui. Când i-am spus lui Radu ce am făcut, a izbucnit:

— Cum ai putut să faci asta fără mine? Sunt banii familiei!

— Sunt banii pe care i-am primit de la mătușa mea! Și familia mea e Vlad! am răspuns cu vocea spartă.

A urmat o ceartă cumplită. Radu a plecat de acasă două zile. Soacra mea m-a sunat plângând:

— Ai distrus familia! Cum poți să fii atât de rece?

Dar eu știam că am făcut ce trebuie pentru fiul meu.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Radu s-a răcit; încă locuim împreună, dar între noi e un zid invizibil. Camelia continuă să ceară bani pentru copiii ei; soacra mă privește ca pe o străină.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Poate am fost egoistă? Poate ar fi trebuit să împart moștenirea cu toți copiii lui Radu? Sau poate e normal ca o mamă să-și apere copilul cu orice preț?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect să sacrifici liniștea familiei pentru siguranța copilului tău? Sau ar trebui să găsim mereu o cale de mijloc, chiar dacă asta înseamnă să pierdem tot?