Între o mașină și un nepot: Povara unei iubiri condiționate

— Nu pot veni azi, Ioana, plouă și nu vreau să murdăresc mașina. Poate altă dată, când e soare, răsună vocea soacrei mele în telefon, tăioasă și rece ca o lamă.

Închid încet, cu mâna tremurândă. Vlad, băiețelul nostru de patru ani, mă privește cu ochii mari și umezi: „Vine bunica azi?” Înghit în sec și-i zâmbesc strâmb: „Nu, puiule, are treabă.”

Adevărul e că nu are treabă. Are o Skoda nou-nouță, pe care o spală de două ori pe săptămână și pe care n-o scoate din garaj decât dacă soarele strălucește perfect pe cer. De când au cumpărat-o, vizitele la noi s-au rărit până aproape au dispărut. Locuiesc la trei străzi distanță, dar parcă ar fi la capătul lumii.

Mă simt prinsă între două lumi: cea în care am crescut eu, unde bunicii erau mereu prezenți, și cea în care trăiesc acum, unde o bucată de metal lucios pare mai importantă decât râsul unui copil. Soțul meu, Radu, încearcă să mă liniștească: „Lasă-i, Ioana, așa sunt ei. Nu te mai consuma.” Dar cum să nu mă consum când văd cum Vlad se uită la poarta lor de fiecare dată când trecem pe stradă?

Într-o duminică însorită, încerc din nou. Sun la ei:
— Bună ziua! Poate veniți azi pe la noi? Vlad v-a pregătit un desen.
— Of, Ioana, nu știu… Am spălat mașina ieri și nu vreau să se umple de praf pe drum. Poate altă dată.

Închid telefonul și simt cum mă sufoc de furie. Mă duc în bucătărie și încep să spăl vasele cu gesturi repezi. Radu intră după mine:
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic! Nimic nu se întâmplă niciodată! Nici măcar nu încearcă să-l vadă pe Vlad! Pentru ei contează doar mașina aia nenorocită!

Radu oftează și tace. Știu că îl doare și pe el, dar nu vrea să recunoască. În seara aceea, după ce Vlad adoarme cu jucăria preferată strâns lipită la piept, mă privesc în oglindă și mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate cer prea mult? Poate nu știu să comunic? Dar apoi îmi amintesc de copilăria mea: bunica venea pe jos prin ploaie sau ninsoare doar ca să-mi aducă o plăcintă caldă.

Trec săptămâni. Vlad începe să întrebe tot mai rar de bunici. Într-o zi îl aud spunând unui prieten la grădiniță:
— Eu n-am bunici. Ei au mașină.

Mă doare fiecare cuvânt ca o rană deschisă. Seara îi spun lui Radu:
— Trebuie să facem ceva. Nu pot să-l las să creadă că nu e iubit.
— Ce vrei să facem? Să-i forțăm?
— Nu știu… Dar nu pot să stau cu mâinile în sân.

A doua zi merg la ei fără să anunț. Bat la ușă cu Vlad de mână. Soacra mea deschide ușa puțin jenată:
— Vai, ce surpriză! Dar… n-ați anunțat.
— Am venit pentru că Vlad voia să vă vadă.

Vlad îi întinde desenul: „Pentru tine, bunico!”
Ea îl ia stângaci și îl pune pe masă fără să-l privească prea mult.
— Să nu vă jucați afară, tocmai am parcat mașina și nu vreau să se zgârie.

Simt cum mi se strânge inima. Vlad se uită la mine nedumerit. Încerc să salvez momentul:
— Hai să stăm puțin în sufragerie.

Stăm zece minute stingheri. Soacra mea vorbește despre prețul benzinei și cât costă revizia la service. Vlad se joacă singur cu un ursuleț vechi găsit sub masă. Când plecăm, soacra îl pupă pe obraz fără tragere de inimă.

Pe drum spre casă, Vlad mă întreabă:
— Mami, de ce nu mă iubesc bunicii?
Nu știu ce să-i răspund. Îl strâng tare în brațe și îi spun doar atât:
— Tu ești cel mai iubit băiețel din lume.

În acea noapte plâng în tăcere lângă Radu. El mă ia în brațe:
— Îmi pare rău că ai trecut prin asta azi.
— Nu e vina ta… Dar mă doare pentru Vlad.

Timpul trece și mă resemnez încet-încet. Învăț să-mi construiesc familia din oameni care chiar vor să fie prezenți: părinții mei vin des, prietenii noștri ne vizitează cu copiii lor. Dar rana rămâne acolo — o rană care pulsează de fiecare dată când văd poarta socrilor larg deschisă pentru vecini sau când îi aud lăudându-se cu mașina lor la piață.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva generația lor a uitat ce înseamnă dragostea necondiționată sau dacă pur și simplu prioritățile s-au schimbat atât de mult încât un copil nu mai valorează cât o caroserie lucioasă.

Acum Vlad are șase ani și aproape că nu mai întreabă de ei. Eu încă sper că într-o zi vor realiza ce au pierdut. Dar până atunci, mă întreb: oare cât valorează o copilărie ratată pentru o mașină perfect curată? Și câți dintre noi trăim cu iluzia că familia e ceva garantat, când de fapt trebuie construită zi de zi?