Între patru pereți: Când familia devine amenințare – povestea unei alegeri imposibile

— Nu te grăbi să răspunzi, Irina, dar gândește-te bine. E spre binele tuturor, a spus soacra mea, Valeria, cu vocea ei tăioasă, în timp ce împingea spre mine contractul de donație. Mâinile îmi tremurau pe sub masă. Vlad, soțul meu, stătea cu ochii în farfurie, evitând privirea mea. În bucătăria mică, aburii de la supa de pui se amestecau cu tensiunea din aer. Simțeam că mă sufoc.

Totul a început cu o invitație banală la cină. Valeria ne chemase pe mine și pe Vlad la ea, sub pretextul că vrea să discutăm ceva important. M-am gândit că poate are nevoie de ajutor la renovarea apartamentului sau vrea să ne dea vreo veste despre sănătatea ei. Nici prin cap nu mi-a trecut că acea seară avea să-mi schimbe viața.

— Știi bine că apartamentul nostru e prea mic pentru voi doi și copilul care va veni, a continuat Valeria, privind insistent spre burtica mea abia rotunjită. — Eu pot să mă mut aici, la tine, iar voi să vă luați apartamentul meu cu două camere. Dar… trebuie să fii de acord să-mi treci apartamentul tău pe numele meu. E mai sigur așa.

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Apartamentul era singurul lucru care îmi rămăsese de la mama. L-am renovat cu banii mei, l-am făcut acasă după ani de chirii și sacrificii. Să-l dau? Să-l dau pentru o promisiune? Am privit spre Vlad, dar el părea absent, prins între două lumi.

— Vlad? am șoptit, sperând că va interveni. — Ce părere ai?

El a ridicat din umeri.

— Mama are dreptate… E mai bine pentru toți. Oricum, apartamentul e pe numele tău doar pentru că ai avut noroc să-l moștenești. Acum suntem o familie.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum loialitatea mea față de el se ciocnește brutal cu instinctul de supraviețuire. Dacă acceptam, pierdeam tot ce era al meu. Dacă refuzam, riscam să-mi distrug familia.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, atingând pereții, rafturile cu cărți, perdeaua veche de la mama. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez, dacă nu sunt prea egoistă. Dar ceva în mine urla: „Nu ai încredere!”

A doua zi am încercat să discut cu Vlad.

— Vlad, nu pot să fac asta. E tot ce am… Dacă se întâmplă ceva între noi?

El s-a încruntat.

— Ce vrei să spui? Nu ai încredere în mine? Suntem căsătoriți! Mama vrea doar să ne ajute.

— Dar dacă nu e așa? Dacă rămân fără nimic?

— Irina, nu mai dramatiza! Toată lumea face compromisuri pentru familie.

Am simțit cum zidul dintre noi crește cu fiecare cuvânt. În zilele următoare, Valeria a început să mă sune zilnic.

— Ai luat o decizie? Nu mai pot sta mult aici, am nevoie de liniște la bătrânețe. Nu fi egoistă!

Presiunea devenea insuportabilă. Până și sora mea, Camelia, m-a sunat:

— Irina, nu ceda! Știi ce a pățit verișoara noastră când a avut încredere oarbă în soacră-sa? A rămas pe drumuri cu copilul!

M-am dus la notar să mă interesez ce presupune o astfel de donație. Doamna notar m-a privit lung:

— Sunteți sigură că vreți să faceți asta? După semnare nu mai puteți da înapoi… Am văzut multe cazuri ca al dumneavoastră.

M-am întors acasă și l-am găsit pe Vlad vorbind la telefon cu mama lui.

— Da, mamă… O conving eu până la urmă… Da…

Când m-a văzut în ușă, a închis repede telefonul.

— Cu cine vorbeai?

— Cu un coleg de la muncă…

Minciuna lui m-a făcut să-mi pierd orice urmă de încredere. În acea seară am luat o decizie grea: nu voi semna nimic.

A doua zi am anunțat-o pe Valeria.

— Îmi pare rău, dar nu pot face asta. Apartamentul rămâne al meu.

A izbucnit într-o criză de nervi:

— Ești nerecunoscătoare! Nu meriți fiul meu! O să regreți!

Vlad a plecat de acasă câteva zile. M-a lăsat singură cu frica și vinovăția. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am realizat că familia nu ar trebui să fie niciodată o amenințare și că uneori trebuie să te alegi pe tine însăți.

Acum stau pe canapea și privesc pereții acestui apartament care mi-a fost adăpost și martor al durerii mele. Mă întreb: câte femei ca mine au fost puse în fața unei alegeri imposibile între familie și propria siguranță? Oare câți dintre noi confundăm loialitatea cu sacrificiul orbește? Voi ce ați fi făcut în locul meu?