Între patru pereți: Când părinții te alungă din viața lor

— Nu mai veni acasă, Luciana! Ai făcut destul rău! Glasul mamei răsuna în telefon, rece și tăios, ca o lamă care taie fără milă. Am rămas cu receptorul în mână, cu ochii umezi și inima strânsă. Era trecut de miezul nopții, iar pe holul spitalului mirosea a dezinfectant și a singurătate. Mă întrebam dacă nu cumva delirul febrei mă făcea să aud voci, dar cuvintele acelea erau reale. Mama, cea care mă legăna când aveam coșmaruri, îmi spunea acum să nu mă mai întorc acasă.

Totul a început cu un diagnostic pe care nu l-am ales: o boală autoimună care m-a țintuit la pat luni de zile. Tata venea rar la spital, iar când venea, stătea cu ochii în telefon și îmi vorbea despre facturi și griji. Mama aducea supă rece și vorbea despre vecini: „Ce-or zice oamenii că fata noastră nu se ridică din pat? Că e leneșă?”

Într-o zi, când am încercat să-i explic cât de greu îmi este, mama a ridicat tonul: „Luciana, nu te mai plânge! Toți avem probleme. Tu trebuie să fii tare!”

Dar eu nu mai puteam. Corpul meu era slab, sufletul meu era și mai slab. Prietenele mele dispăruseră una câte una, obosite de vizitele la spital și de mesajele mele pline de disperare. Singura mea alinare era sora mea mai mică, Ioana, care venea pe furiș cu ciocolată și povești despre liceu.

Într-o seară, după ce am fost externată, am ajuns acasă cu taxiul. Am deschis ușa încet, dar tata m-a întâmpinat cu o privire rece:
— Ce cauți aici? Nu vezi că ne faci de râs?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mama stătea în bucătărie, cu spatele la mine. Ioana era în camera ei, ascultând muzică la căști. Am încercat să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Luciana, nu putem să te ținem aici dacă nu vrei să te faci bine! a spus mama fără să se întoarcă.

— Dar… încerc… chiar încerc… am șoptit eu.

— Nu e destul! a izbucnit tata. Ne-ai ruinat liniștea! Ai nevoie de ajutor? Caută-l în altă parte!

Am ieșit din casă cu valiza în mână și am mers pe jos până la gară. Era frig și ploua mărunt. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng. Un bătrân s-a apropiat de mine:
— Domnișoară, sunteți bine?

— Nu… nu sunt bine…

— Sunați pe cineva drag.

Am zâmbit amar. Nu mai aveam pe cine.

Am dormit două nopți la o prietenă din facultate, dar simțeam că sunt o povară. Într-o dimineață, am găsit un anunț pentru o cameră de închiriat într-un apartament vechi din cartierul Militari. Proprietara era o femeie trecută prin viață, doamna Stancu, care m-a privit lung:
— Ai nevoie de liniște? Aici găsești liniște. Dar trebuie să muncești pentru ea.

Am început să lucrez part-time la o librărie din apropiere. În fiecare zi mă trezeam cu greu, dar mă forțam să merg mai departe. Seara, stăteam pe balcon și priveam luminile orașului, întrebându-mă dacă părinții mei se gândesc vreodată la mine.

Ioana îmi trimitea mesaje scurte: „Te iubesc”, „Mi-e dor de tine”, „Mama plânge uneori”. Dar niciodată nu primeam un semn direct de la ei.

Într-o zi, după aproape un an de tăcere, am primit un plic acasă. Era scrisul mamei: „Luciana, sper că ești bine. Tata e bolnav. Nu știm dacă vrei să vii acasă.”

Am stat ore întregi cu plicul în mână. Să mă întorc? Să-i iert? Să le spun cât m-au durut cuvintele lor?

Am mers la spitalul unde era internat tata. L-am găsit slăbit, cu ochii pierduți. Mama stătea lângă el, îmbătrânită parcă peste noapte.

— Luciana… ai venit… a șoptit tata.

— Da… am venit.

Mama a început să plângă în hohote:
— Iartă-ne… n-am știut cum să te ajutăm… Ne-a fost frică… Am greșit mult…

Am simțit cum se rupe ceva în mine și cum altceva începe să se vindece încet. I-am îmbrățișat pe amândoi și am plâns împreună.

Acum locuiesc tot în apartamentul doamnei Stancu, dar merg des acasă la părinți. Încercăm să ne reconstruim relația pas cu pas. Uneori doare, alteori simt speranță.

Mă întreb adesea: Oare putem ierta cu adevărat? Ce înseamnă familia atunci când dragostea se transformă în tăcere? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?