Între recunoștință și vinovăție: Povestea unei nurori și a soacrei sale

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea Mariei a răsunat ca un tunet în bucătăria mică, în timp ce farfuria cu supă a tremurat în mâinile ei. Am rămas încremenită, cu lingura suspendată deasupra bolului, privindu-i ochii umezi și obosiți. Niciodată nu o văzusem așa. Maria, soacra mea, era mereu zâmbitoare, gata să se joace cu copiii, să spele vasele sau să gătească sarmale pentru toată familia. Dar acum, în fața mea, era doar o femeie copleșită.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Ana, nu mai am putere. Mă doare spatele, mă dor picioarele… și sufletul. Nu vreau să vă supăr, dar nu mai pot avea grijă de copii zi de zi. Simt că mă sufoc.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat de la masă și m-am apropiat de ea, dar Maria s-a tras instinctiv înapoi. Am realizat atunci cât de mult mă bazasem pe ea, fără să-i văd suferința. Mi-am amintit toate momentele în care îi lăsam pe Vlad și pe Ilinca la ea, grăbită să ajung la serviciu sau la cumpărături, convinsă că îi face plăcere.

— De ce nu mi-ai spus până acum? — am șoptit.

— Pentru că te iubesc ca pe fata mea și nu am vrut să te împovărez. Dar nu mai pot… — vocea i s-a frânt și lacrimile i-au curs pe obraji.

M-am simțit mică, vinovată și rușinată. Am privit-o pe Maria cum își șterge ochii cu colțul șorțului vechi, același pe care îl purta când făcea cozonaci de Crăciun. Mi-am dat seama că nu am întrebat-o niciodată dacă e prea mult pentru ea. Am presupus că e normal ca bunica să ajute, că așa se face la noi în familie, că așa e tradiția la români.

În acea seară, după ce copiii au adormit, m-am așezat lângă soțul meu, Radu. El citea ziarul, neatent la furtuna din sufletul meu.

— Radu, trebuie să vorbim despre mama ta — am început timid.

— Ce s-a întâmplat? — a ridicat privirea, ușor iritat.

— Nu mai poate avea grijă de copii. E prea mult pentru ea. Am greșit că am lăsat-o să se ocupe singură de tot.

Radu a oftat adânc.

— Ana, știi bine că nu ne permitem o bonă. Eu lucrez peste program, tu la fel… Mama s-a oferit mereu.

— Da, dar nu i-am dat niciodată ocazia să spună „nu”. Poate i-a fost rușine sau teamă să ne refuze.

Radu a tăcut. Știam că îl doare și pe el, dar era prins între nevoile noastre și grija pentru mama lui. În acea noapte n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate femeile din blocul nostru care își lăsau copiii la bunici și la câte dintre ele se întrebau dacă nu cumva cer prea mult.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Maria în bucătărie, pregătind ceai pentru copii. Avea ochii roșii și părea mai mică decât oricând.

— Maria… — am început cu voce tremurată — vreau să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru noi. Și vreau să știi că nu trebuie să te sacrifici pentru noi. O să găsim o soluție.

Ea a dat din cap încet.

— Ana, eu vă iubesc pe toți. Dar uneori simt că nu mai sunt eu… Când rămân singură după ce plecați voi, plâng. Mi-e dor de tata lui Radu… Mi-e dor să fiu doar Maria.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Îmi pare rău… N-am vrut niciodată să te rănesc sau să te fac să te simți obligată.

În zilele următoare am încercat să găsim soluții: am vorbit cu directoarea grădiniței din cartier pentru un loc suplimentar pentru Ilinca; am rugat-o pe vecina noastră, doamna Stanciu, să stea câteva ore cu Vlad după școală; am început să lucrez de acasă două zile pe săptămână. Totul părea mai greu decât înainte, dar simțeam că fac ceea ce trebuie.

Maria a început să zâmbească din nou. S-a înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură și mergea la plimbare cu prietenele ei din tinerețe. Copiii au întrebat-o într-o zi:

— Mamaie, de ce nu mai stai cu noi cât înainte?

Ea le-a răspuns blând:

— Pentru că și mamaia are nevoie de timp pentru ea. Dar vă iubesc la fel de mult!

Am privit scena cu inima strânsă și m-am întrebat dacă nu cumva toți greșim când credem că dragostea trebuie mereu să fie sacrificiu total. Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să spui „ajunge”, să ceri ajutor sau să recunoști că nu mai poți.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte bunici din România trăiesc povara aceasta în tăcere? Câți dintre noi ne gândim cu adevărat la sufletul lor? Oare nu ar trebui să vorbim mai deschis despre limitele fiecăruia dintre noi?