Între rușine și curaj: Povestea mea la 30 de ani, încă acasă

— Marta, iar ai venit târziu! Ce crezi că o să zică lumea dacă te vede mereu cu el? Vocea mamei răsună în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbe pe aragaz. Mă opresc în prag, cu geaca încă pe mine, și simt cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Tata stă la masă, cu ochii în farfurie, ca și cum ar vrea să dispară.

— Mamă, am 30 de ani. Nu mai sunt copil! îi răspund, încercând să-mi țin vocea calmă, dar mâinile îmi tremură.

— Nu contează! Cât timp locuiești aici, respecți regulile noastre. Și nu vreau să-l mai aduci pe Paul în casa asta! Nu e potrivit pentru tine. Ai putea avea pe cineva mai bun, cineva cu serviciu stabil, nu un artist ratat!

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice palmă. Paul nu e perfect, dar e singurul om lângă care mă simt eu însămi. Îl iubesc pentru felul în care mă privește, pentru cum mă ascultă când plâng după ce mama îmi spune că nu sunt destul de bună. Dar mama nu vede decât lipsurile lui: că nu are un apartament al lui, că nu câștigă mult, că părinții lui sunt „de la țară”.

Mă retrag în camera mea, aceeași cameră din copilărie, cu postere vechi pe pereți și rafturi pline de cărți. Mă așez pe pat și îmi pun capul în mâini. De ce nu pot să plec? De ce nu am curajul să-mi iau viața în propriile mâini?

Adevărul e că mi-e frică. Mi-e frică să nu o rănesc pe mama, să nu-l dezamăgesc pe tata. Mi-e frică să nu dau greș. Am încercat să mă mut cu Paul anul trecut, dar după două luni ne-am întors amândoi la părinți – el la ai lui, eu la ai mei – pentru că nu ne-am descurcat cu banii. Mama mi-a spus atunci: „Ți-am zis eu! Nu ești pregătită să fii pe picioarele tale.”

Uneori mă întreb dacă nu are dreptate. Dar apoi îl văd pe Paul, cum vine cu flori la mine chiar dacă știe că mama îl va privi urât. Cum mă ia de mână și îmi șoptește: „O să reușim noi doi, ai să vezi.”

Sâmbătă seara, Paul mă așteaptă la colțul străzii. Îl văd cum se uită la ceas, neliniștit. Când ajung lângă el, mă ia în brațe fără să spună nimic.

— Ce s-a întâmplat? întreabă el încet.

— Nimic nou… Mama iar a făcut scandal. Zice că nu vrea să te mai vadă.

Paul oftează și își trece mâna prin păr.

— Marta, până când o să trăim așa? Nu vrei să încercăm din nou? Să găsim ceva mic, doar al nostru?

Îl privesc și simt cum mi se strânge inima. Vreau să spun „da”, dar vocea mamei răsună în mintea mea: „O să ajungi ca mine, blocată într-o viață care nu-ți place.”

— Mi-e frică, Paul… Dacă iar nu ne descurcăm?

— Atunci o luăm de la capăt. Dar măcar încercăm pentru noi, nu pentru ei.

Mă uit la el și știu că are dreptate. Dar când mă întorc acasă și o văd pe mama stând la fereastră, cu ochii roșii de plâns, simt din nou povara rușinii. Vecinii știu tot – că am 30 de ani și încă stau cu părinții, că mama mă controlează la fiecare pas, că tata tace mereu.

Într-o duminică dimineață, la cafea, mama începe din nou:

— Marta, tu chiar vrei să-ți irosești viața cu băiatul ăsta? Uite la verișoara ta Ramona – are apartament, copil, soț inginer! Tu ce ai?

— Am pe cineva care mă iubește! îi strig fără să vreau.

Tata ridică privirea pentru prima dată:

— Las-o în pace, Maria. Poate ar trebui să o lăsăm să-și trăiască viața…

Mama îl privește ca și cum l-ar vedea pentru prima dată. Se ridică brusc și pleacă din cameră. Rămân singură cu tata.

— Tu ce crezi? îl întreb încet.

— Cred că trebuie să faci ce simți tu. Noi suntem bătrâni… Nu putem trăi în locul tău.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la toate momentele în care am ales să tac doar ca să nu supăr pe nimeni. La toate visele mele amânate din cauza fricii de rușine sau de eșec. La cât de mult mi-aș dori să fiu liberă.

A doua zi dimineață îi spun lui Paul:

— Hai să încercăm din nou. Chiar dacă va fi greu.

Ne găsim o garsonieră mică la marginea orașului. Primele luni sunt un haos – facturi neplătite la timp, certuri din nimicuri, dor de acasă. Mama nu vorbește cu mine două luni. Tata îmi trimite mesaje scurte: „Ești bine?”

Dar într-o seară, când mă întorc obosită de la muncă și Paul mă așteaptă cu cina pregătită, simt pentru prima dată liniște în suflet.

Mama vine într-o zi neanunțată. Intră timid în garsonieră și se uită în jur.

— Nu e mare lucru… dar e al vostru.

Nu spune nimic altceva. Dar când pleacă, îmi lasă pe masă un borcan cu zacuscă și o pungă cu mere din grădină.

Poate că drumul spre fericire e plin de rușine și teamă. Poate că niciodată nu vom fi destul de buni pentru părinții noștri sau pentru lumea din jur. Dar oare cât timp trebuie să ne ascundem adevărata față doar ca să nu-i dezamăgim pe ceilalți?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât de mult contează părerea părinților atunci când vine vorba de propria fericire?