Între sânge și inimă: Lupta mea pentru viață și iubire

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, Irina. Vocea calmă, dar tăioasă a doamnei Lungu a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit. Mâna mi s-a oprit pe furculiță, iar Vlad, soțul meu, a rămas cu privirea în farfurie, ca și cum nu ar fi auzit nimic. Era prima cină de familie după nuntă, iar eu simțeam deja cum mă sufoc între pereții acelei case care nu era niciodată cu adevărat a mea.

Am încercat să zâmbesc, să nu las lacrimile să-mi inunde ochii. — Poate că nu sunt perfectă, dar îl iubesc pe Vlad, am spus încet. Mama lui a ridicat din sprâncene, iar tata-socru a tușit stânjenit. — Dragostea nu ține de foame, draga mea. Și nici nu plătește ratele la bancă.

Vlad nu a zis nimic. Așa era el: tăcut, mereu între două lumi – cea a mamei lui și cea pe care încercam să o construim împreună. După cină, în drum spre apartamentul nostru mic din Militari, am izbucnit:

— Vlad, de ce nu ai spus nimic? De ce mă lași mereu singură în fața lor?

El a oftat și s-a uitat pe geam. — E mama, Irina. Nu vreau să ne certăm cu ea. Știi cât de mult țin la familie.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. De atunci, fiecare zi era o luptă surdă. Mama-soacră mă suna zilnic cu sfaturi nesolicitate: „Nu găti cu atâta ulei, Vlad are stomacul sensibil.” „Nu cheltui banii pe prostii.” „Nu te îmbrăca așa când ieșiți împreună.”

La început am încercat să-i fac pe plac. Am gătit după rețetele ei, am renunțat la rochiile colorate care îmi plăceau și am început să notez fiecare cheltuială într-un carnețel. Dar nimic nu era suficient. Vlad devenea tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai mică.

Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la serviciu și nici măcar nu m-a întrebat cum mi-a fost ziua, am izbucnit:

— Vlad, tu mă mai vezi? Sau sunt doar o extensie a mamei tale?

El s-a enervat pentru prima dată:
— Nu mai suportați una pe alta! Ce vrei să fac? Să aleg între voi?

— Da! Pentru că eu nu mai pot trăi așa! Nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea viață!

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama-soacră: „Sper că nu l-ai supărat prea tare pe Vlad. El are nevoie de liniște, nu de certuri.”

Am simțit că mă prăbușesc. M-am dus la mama mea, în Drumul Taberei. Ea m-a privit lung:
— Irina, tu nu ești fericită. De ce stai?

— Pentru că îl iubesc… cred… sau poate pentru că mi-e frică să fiu singură.

Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Mai bine singură decât nefericită.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Popescu, m-a întrebat:
— Ce vrei tu cu adevărat?

Nu știam să răspund. Îmi pierdusem vocea printre atâtea compromisuri.

Într-o zi, după încă o ceartă cu Vlad – de data asta pentru că refuzasem să mergem la masa de duminică la părinții lui – am făcut bagajul. Mi-am pus câteva haine într-o geantă și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Vlad m-a sunat abia după două zile:
— Unde ești? Mama e foarte supărată…

Am râs amar:
— Și tu?

A tăcut.

— Irina… poate că ai dreptate. Poate că am greșit. Dar nu știu cum să fiu altfel.

— Nici eu nu mai știu cine sunt lângă tine.

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără teamă. Am găsit un job nou la o editură mică și mi-am închiriat o garsonieră aproape de parc. În fiecare dimineață beam cafeaua pe balcon și mă întrebam dacă am făcut bine.

Uneori îl vedeam pe Vlad în vis. Îmi spunea că îi e dor de mine, dar vocea lui era mereu acoperită de cea a mamei lui.

Într-o zi m-am întâlnit cu el întâmplător la metrou. Era palid și obosit.
— Irina… ai timp să bem o cafea?

Am acceptat. Am vorbit despre trecut ca doi străini care încearcă să-și amintească cine au fost cândva împreună.

— Îmi pare rău că nu te-am apărat niciodată, mi-a spus el încet.

— Și mie îmi pare rău că am uitat cine sunt pentru tine.

Ne-am despărțit fără promisiuni sau regrete. Am înțeles atunci că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu ești iubit pentru cine ești cu adevărat.

Acum privesc înapoi și mă întreb: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi aleg să plece pentru a-și salva sufletul? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar știu sigur că merităm mai mult decât tăcere și compromisuri.