Între vină și dorință: Povestea mea în umbra familiei
— Nu, Ilinca! Am spus nu și asta rămâne! Nu vreau să aud niciun cuvânt despre copii până când nepoții tăi nu sunt mari! Ai înțeles?
Vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze de familie. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mamei, pierdută între mine și el, nu-mi oferea nicio alinare. Aveam douăzeci și opt de ani și încă trăiam după regulile lui, ca o adolescentă pedepsită pentru un păcat pe care nu-l comisesem.
Fratele meu, Vlad, era mereu în centrul atenției. El era cel care adusese „mândria” în familie: două fete frumoase, o soție devotată, o carieră stabilă. Eu eram „fata bună”, cea care trebuia să ajute, să nu deranjeze echilibrul fragil al familiei. Când cumnata mea a rămas însărcinată cu al doilea copil, tata a venit cu regula lui absurdă: „Nu vreau să văd două mame cu copii mici în aceeași casă! Se destramă familia, se ceartă femeile, copiii suferă!”
Am încercat să protestez atunci, dar am fost redusă la tăcere cu un gest scurt și un oftat greu. Mama nu a spus nimic. Vlad mi-a aruncat o privire scurtă, jenată, dar nu a intervenit niciodată. Așa am ajuns să-mi ascund dorințele sub preșul tăcerii și să-mi port vina ca pe o haină grea.
Anii au trecut. Am rămas acasă să o ajut pe mama cu gospodăria și să am grijă de nepoate când Vlad și soția lui erau la muncă. Prietenele mele se măritau, făceau copii, își construiau vieți. Eu primeam invitații la botezuri și aniversări și zâmbeam amar când mă întrebau: „Tu când?”
Într-o seară ploioasă de noiembrie, l-am întâlnit pe Radu la o lansare de carte. Era profesor de istorie, cu ochi blânzi și mâini calde. Ne-am îndrăgostit repede, ca doi adolescenți întârziați. Îmi povestea despre excursii la Cetatea Poenari și despre visele lui de a avea o familie mare. M-am simțit vie pentru prima dată după mult timp.
Dar tata nu l-a plăcut niciodată pe Radu. „Nu e de-al nostru”, spunea. „Are idei prea moderne.” Când i-am spus că vreau să mă mut cu el la București, tata a făcut un scandal monstru. Mama plângea în bucătărie, Vlad încerca să mă convingă să nu plec: „Ilinca, gândește-te la mama! Cum rămâne cu fetele? Cine le mai ia de la grădiniță?”
Într-o noapte, am avut un vis ciudat: eram într-o cameră plină de oglinzi sparte, iar fiecare ciob îmi arăta alt chip – copilul ascultător, femeia care tânjea după iubire, sora sacrificată. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să aleg: să rămân prizoniera familiei sau să risc totul pentru mine însămi.
Am plecat la București cu un rucsac și inima cât un purice. Primele luni au fost grele: job nou, chirie scumpă, dor de casă. Radu mă ținea în brațe noaptea când plângeam după mama sau când mă simțeam vinovată că le-am lăsat pe nepoate fără „mătușa Ilinca”. Tata nu mi-a vorbit luni întregi. Mama îmi trimitea mesaje scurte: „Ești bine? Ai mâncat?”
Când am rămas însărcinată, am simțit că lumea se prăbușește peste mine. Bucuria s-a amestecat cu frica – ce va spune tata? Cum va reacționa Vlad? Radu era fericit, dar vedea neliniștea din ochii mei.
— Ilinca, e copilul nostru! Nu trebuie să-ți ceri iertare pentru fericirea ta!
Dar eu simțeam că trădez familia. Când le-am dat vestea părinților, tata a izbucnit:
— Ți-am spus clar! Nu era momentul! Acum ce facem? Cine mai are grijă de fete?
Mama a plâns iar. Vlad nu mi-a răspuns la telefon zile întregi.
Sarcina a fost grea – nu doar fizic, ci mai ales sufletește. Mergeam la ecografii singură, pentru că Radu avea ore la liceu și nu voiam să-l împovărez cu lacrimile mele. Într-o zi, am primit un mesaj de la mama: „Tatăl tău e bolnav. Poate vii acasă.” Am mers cu inima strânsă și burtica vizibil rotunjită.
Tata era palid pe fotoliu. M-a privit lung, apoi a oftat:
— Poate că am greșit… Dar mi-a fost frică să nu vă pierdeți unul pe altul.
Am plâns amândoi atunci, pentru prima dată în viața mea.
Când s-a născut băiețelul meu, Alex, l-am ținut în brațe și am simțit că toate lanțurile s-au rupt. Vlad a venit la spital cu fetele lui și mi-a spus:
— Îmi pare rău că n-am fost lângă tine… Poate că tata ne-a vrut uniți, dar ne-a ținut separați.
Acum locuim tot în București, dar mergem des acasă. Tata încă mai oftează când vede haosul creat de copii prin curte, dar zâmbește mai des. Mama îi adună pe toți la masă duminica și spune mereu: „Familia e greu de ținut împreună… dar merită.”
Uneori mă întreb: câte vieți trebuie să sacrificăm pentru liniștea altora? Oare cât din fericirea noastră e datorie și cât e drept? Voi ce ați fi făcut în locul meu?