Jurământul Nespus: Povestea unei Prietenii Frânte la Pragul Nunții

— Ioana, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea Anei, tăioasă ca o lamă, mi-a străpuns liniștea serii. Eram în bucătărie, cu telefonul lipit de ureche și inima bătând haotic. Simțeam că urmează ceva rău, dar nu-mi imaginam cât de tare mă va durea.

— Ce s-a întâmplat, Ana? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul.

— Nu vreau să te superi, dar… nu cred că mai poți fi domnișoara mea de onoare. Nu așa. Nu… în forma asta.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi adun gândurile. „În forma asta?” Ce voia să spună?

— Ana, ce vrei să spui? am șoptit.

— Ioana, știi că te iubesc, dar… rochia nu-ți vine bine. Și… știi și tu că ai pus ceva pe tine în ultimul an. Nu vreau să se vorbească la nuntă. E ziua mea specială. Nu vreau să fiu judecată pentru alegerile mele.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Am vrut să țip, să-i spun cât doare, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât.

— Deci mă dai la o parte pentru că sunt grasă? am întrebat, cu vocea spartă.

— Nu e vorba doar despre asta! E despre imaginea pe care vreau să o am la nuntă. Nu vreau să fie discuții. Știi cum e lumea la noi în sat…

Am închis ochii și am inspirat adânc. În minte mi-au venit toate momentele noastre împreună: serile târzii când visam la nunțile noastre, promisiunile făcute pe bancă în parc, jurămintele că vom fi una lângă alta orice ar fi. Toate păreau acum minciuni.

— Și cine va fi domnișoara ta de onoare? am întrebat, încercând să-mi păstrez demnitatea.

— Oana. Ea a slăbit mult anul ăsta și îi vine rochia perfect. Te rog să nu te superi…

Am lăsat telefonul jos fără să mai spun nimic. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără oprire. Mama a intrat în bucătărie și m-a găsit plângând.

— Ce-ai pățit, fata mea?

— Ana… m-a dat afară din nuntă pentru că sunt prea grasă.

Mama m-a strâns la piept și mi-a șoptit: „Nu merită lacrimile tale.” Dar eu nu puteam să mă opresc. Mă simțeam trădată, umilită, ca și cum toată valoarea mea s-ar fi redus la un număr pe cântar.

În zilele care au urmat, mesajele Anei au continuat: „Sper că nu te-ai supărat prea tare”, „Poate vii totuși la nuntă ca invitat”, „Nu vreau să stricăm prietenia pentru atâta lucru”. Dar fiecare cuvânt era ca o rană nouă.

Prietenii comuni au început să vorbească. Unii mă sunau să mă întrebe dacă e adevărat ce s-a întâmplat. Alții îmi spuneau că Ana are dreptate: „E ziua ei, poate face ce vrea.” Dar nimeni nu părea să înțeleagă cât doare să fii dat la o parte pentru felul în care arăți.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Oana:

— Ioana, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Nici eu nu cred că e corect. Dacă vrei, pot refuza…

Am zâmbit trist. Nu era vina ei. Era vina unei lumi care judecă femeile după kilograme și nu după suflet.

Tata a încercat să mă facă să văd partea bună:

— Poate că așa vezi cine-ți e prieten adevărat. Sângele apă nu se face, dar nici prietenia nu-i veșnică dacă nu e sinceritate.

Dar eu nu voiam să pierd pe Ana. Îmi era dor de ea chiar dacă mă rănise atât de tare.

Cu o zi înainte de nuntă, Ana a venit la mine acasă. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Ioana… te rog să mă ierți. Am fost egoistă și superficială. Mi-a fost frică de ce va spune lumea despre mine dacă domnișoara mea de onoare nu arată „perfect”. Dar tu ai fost mereu acolo pentru mine… și eu te-am trădat.

Am plâns amândouă mult timp fără cuvinte. Apoi i-am spus:

— Ana, nu știu dacă pot trece peste asta acum. M-ai făcut să mă simt mică și urâtă într-un moment în care aveam nevoie de tine cel mai mult.

A plecat cu capul plecat, iar eu am rămas cu sufletul gol. În ziua nunții am primit invitație din nou, dar nu m-am dus. Am ieșit cu mama la plimbare prin parc și am privit cerul senin al verii.

Au trecut luni până când am putut vorbi din nou cu Ana fără să simt durerea aceea ascuțită în piept. Prietenia noastră nu a mai fost niciodată la fel.

Acum mă uit în oglindă și încerc să mă văd altfel decât prin ochii celor care judecă după aparențe. Încerc să-mi spun că merit iubire și respect indiferent de greutate sau formă.

Mă întreb adesea: câte prietenii se frâng din cauza presiunilor sociale? Cât valorează o relație atunci când imaginea devine mai importantă decât sufletul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?