Jurnalul care mi-a schimbat viața: Întoarcerea în apartamentul mamei

— Nu pot să cred că am ajuns aici, am șoptit, privind ușa scorojită a apartamentului din Drumul Taberei. Cheia tremura în mâna mea, iar inima îmi bătea ca la maraton. Era pentru prima dată când mă întorceam acasă după ce mama murise. Totul părea neschimbat, dar aerul era greu, ca și cum fiecare perete păstra o suferință nerostită.

— Irina, ai ajuns? vocea vecinei, doamna Stanciu, m-a smuls din gânduri. Avea ochii roșii și o pungă mică în mână.

— Da… Mulțumesc că ați venit.

— Am găsit asta când am făcut curat după ce au luat-o pe mama la spital. Cred că ți-ar prinde bine să citești, mi-a spus, întinzându-mi un caiet vechi, cu coperți albastre, scorojite la colțuri.

Am luat jurnalul fără să spun nimic. Îl simțeam greu, ca pe o piatră de moară. După ce doamna Stanciu a plecat, am rămas singură în apartamentul plin de umbre. M-am așezat pe canapeaua unde mama obișnuia să citească și am deschis jurnalul la întâmplare.

„11 martie 1997. Astăzi Irina a venit acasă plângând. Nu am știut cum să o liniștesc. Mi-e teamă că nu sunt o mamă bună.”

Am simțit un nod în gât. Aveam șapte ani atunci. Țin minte ziua aceea: mă certasem cu colega mea de bancă, iar mama nu spusese nimic, doar mă mângâiase pe cap. Mereu părea distantă, rece, dar acum vedeam că și ea se temea.

Am continuat să citesc. Pe măsură ce paginile se derulau sub ochii mei, am descoperit o altă femeie decât cea pe care o știam. O femeie care se lupta cu depresia, cu singurătatea și cu un soț violent — tata.

„15 aprilie 2001. Astăzi m-a lovit din nou. Irina era în cameră și cred că a auzit totul. Nu știu cum să o protejez.”

Am izbucnit în plâns. Toată viața am crezut că mama era slabă pentru că nu a plecat niciodată de lângă tata. O acuzasem în gând de atâtea ori… Dar nu știam cât de greu îi era.

Telefonul a sunat brusc. Era fratele meu, Radu.

— Ai ajuns? Cum e?

— Nu știu… E greu. Am găsit jurnalul mamei.

— Ce scrie?

— Lucruri pe care nu le-am știut niciodată… Radu, tu îți amintești ceva din perioada aia?

A tăcut câteva secunde.

— Eu încerc să uit, Irina. Dar cred că ar trebui să citim împreună.

Am închis jurnalul și am privit în jur: masa cu fața de masă pătată de cafea, rafturile pline de cărți vechi, peretele unde încă mai era poza noastră de familie — eu, Radu și mama, zâmbind forțat.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am tot gândit la toate momentele când mama părea absentă sau irascibilă. La toate certurile dintre ea și tata, la ușile trântite și la tăcerile apăsătoare care ne-au marcat copilăria.

A doua zi dimineață, Radu a venit cu o pungă de covrigi calzi.

— Hai să citim împreună, mi-a spus simplu.

Ne-am așezat pe podea, ca atunci când eram mici și ascultam povești la pick-up-ul vechi al mamei. Am citit cu voce tare fragmente din jurnal: despre cum mama visa să fugim toți trei într-un oraș mic din Moldova, despre cum s-a simțit trădată când tata a avut o aventură cu colega lui de serviciu, despre nopțile când plângea pe ascuns în baie ca să nu ne sperie.

— Nu-mi vine să cred… Eu mereu am crezut că nu-i pasă de noi, a spus Radu încet.

— Și eu… Dar uite cât a suferit.

Pe ultima pagină era un mesaj pentru noi:

„Dacă veți citi vreodată aceste rânduri, sper să mă puteți ierta pentru tot ce n-am reușit să fiu. V-am iubit mai mult decât orice pe lume.”

Am izbucnit amândoi în lacrimi. Pentru prima dată după mult timp ne-am îmbrățișat sincer, fără resentimente.

Au urmat zile întregi în care am vorbit despre trecut: despre frica pe care o simțeam când tata ridica vocea, despre rușinea pe care o purtam fiecare în felul lui. Am început să înțelegem că nu eram singuri în suferința noastră și că mama făcuse tot ce putuse cu resursele pe care le avea.

Când am început să fac ordine prin lucrurile ei, am găsit scrisori netrimise către bunica mea din Bacău — scrisori pline de disperare și dorință de ajutor. Am realizat cât de izolate pot fi femeile într-o societate care încă judecă divorțul sau depresia ca pe niște rușini personale.

Într-o seară, l-am sunat pe tata. Nu mai vorbisem cu el de ani buni.

— Tată… Vreau să vorbim despre mama.

A tăcut mult timp.

— Știu că am greșit mult… Dar n-am știut cum să fiu altfel.

Nu l-am iertat atunci, dar pentru prima dată am simțit că pot începe să las trecutul în urmă.

Acum stau la masa mamei și scriu aceste rânduri. Jurnalul ei e lângă mine — dovada vie că fiecare om are o poveste nevăzută, plină de lupte tăcute și dorințe neîmplinite.

Mă întreb: câți dintre noi ne cunoaștem cu adevărat părinții? Câte secrete zac ascunse în casele noastre, așteptând să fie descoperite? Poate că doar atunci când avem curajul să privim adevărul în față putem începe cu adevărat să ne vindecăm.