La 58 de ani am găsit iubirea: Povestea mea cu Maria și lupta pentru acceptare

— Nu pot să cred că faci asta, tata! Ai 58 de ani, iar ea e cu douăzeci de ani mai tânără decât tine! Ce-o să zică lumea?
Vocea fiicei mele, Ioana, răsuna în sufrageria mică, printre rafturile pline de cărți și fotografii vechi. Mă uitam la ea, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Mâinile îmi tremurau ușor pe cana de ceai. În colțul camerei, Maria privea în podea, rușinată și rănită.

Nu mi-am imaginat niciodată că la aproape șaizeci de ani voi ajunge să mă cert cu propriii copii pentru o femeie. Dar iată-mă aici, prins între trecutul meu liniștit și viitorul incert pe care îl aducea Maria în viața mea.

Am fost mereu un bărbat singuratic. După ce m-am despărțit de mama Ioanei, nu am mai vrut să aud de relații. Prietenii mei din tinerețe — Gigi, Vasile și Doru — mă tachinau mereu: „Mihai, o să mori singur cu pisica!” Râdeam cu ei la bere, la terasa din cartier, dar în adâncul sufletului mă resemnasem. Aveam biblioteca mea, colecția de timbre și liniștea serilor petrecute cu un roman bun.

Totul s-a schimbat într-o după-amiază ploioasă de martie. Eram la coadă la farmacie, bombănind în gând despre cât de încet se mișcă lumea. În fața mea, o femeie cu părul castaniu și ochi verzi se întorcea spre mine cu un zâmbet cald:

— Vă deranjează dacă mă ajutați să citesc prospectul? Am uitat ochelarii acasă…

Am râs și i-am citit cu voce tare instrucțiunile pentru un banal sirop de tuse. Am ieșit împreună din farmacie și am continuat să vorbim sub umbrela ei. Maria era profesoară de franceză la liceul din cartierul vecin, divorțată de câțiva ani, cu un băiat plecat la Cluj la facultate.

Nu știu când au trecut orele acelea. Am simțit că trăiesc din nou. Am început să ne vedem tot mai des: plimbări prin Herăstrău, cafele lungi la ceainăria ei preferată, discuții despre literatură și filme vechi românești. Îmi povestea despre elevii ei, despre cât de greu e să predai într-o școală unde copiii nu mai au răbdare să asculte povești. Eu îi povesteam despre tinerețea mea, despre cum am fugit la mare cu trenul fără bilet sau cum am ratat primul meu interviu de angajare pentru că am ajutat o bătrână să-și care sacoșele.

Când i-am spus Ioanei despre Maria, a izbucnit:

— Tata, nu vezi că profită de tine? Ce caută o femeie ca ea cu un bărbat ca tine?

M-a durut mai mult decât aș fi crezut. Ioana era tot ce aveam mai scump pe lume. Am încercat să-i explic:

— Nu e vorba de profit sau interes. Pur și simplu… mă face să mă simt viu.

Dar prejudecățile erau prea adânc înrădăcinate. Sora mea, Elena, a venit special din Pitești ca să-mi țină morală:

— Mihai, lumea vorbește deja prin sat. Ce-o să zică rudele? Ai grijă la reputația familiei!

Maria a simțit presiunea asta din plin. Într-o seară, după ce am cinat împreună, mi-a spus cu voce stinsă:

— Poate ar fi mai bine să ne oprim aici… Nu vreau să-ți stric relația cu familia.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Pentru prima dată după mulți ani, aveam ceva de pierdut. Am luat-o de mână și i-am spus:

— Nu pot să renunț la tine doar pentru că alții nu înțeleg. Am trăit prea mult după regulile altora.

Au urmat luni grele. Ioana nu-mi mai răspundea la telefon decât monosilabic. Prietenii mei mă priveau ciudat când veneam cu Maria la terasă. Vecinii șușoteau pe la colțuri.

Dar au fost și momente frumoase: excursia la Sinaia unde am râs ca doi adolescenți; serile când găteam împreună și dansam pe muzica lui Dan Spătaru; zilele când mergeam la piață și ne certam pe care roșii sunt mai bune.

Într-o zi, băiatul Mariei, Vlad, a venit acasă pe neașteptate. M-a privit lung și mi-a spus:

— Mama n-a mai fost atât de fericită de ani buni. Dacă tu îi aduci zâmbetul pe buze… ai toată susținerea mea.

A fost ca o gură de aer proaspăt. Încet-încet, Ioana a început să accepte situația. A venit într-o duminică la masă și a văzut cât de natural ne purtăm unul cu altul.

— Tata… dacă tu ești fericit, atunci încerc să fiu și eu.

Nu știu dacă lumea va înceta vreodată să judece. Poate că nu contează vârsta sau trecutul — ci doar curajul de a iubi atunci când viața îți dă o nouă șansă.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevărat pentru noi înșine? Câți avem curajul să alegem fericirea chiar dacă ceilalți nu ne înțeleg? Poate că niciodată nu e prea târziu să începi un nou capitol.