La răscruce: Povestea Luciei, a lui Martin și a alegerilor care dor

— Nu pot, Lucia, nu sunt pregătit! vocea lui Martin răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea abia făcută se amesteca cu tensiunea din aer. Stăteam în picioare, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. „Nu pot să mă însor doar pentru că ești însărcinată.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Îmi venea să țip, să-l zgudui, să-i spun că nu e vorba doar despre mine, ci și despre copilul nostru. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Martin se uita la mine cu ochii lui albaștri, reci, de parcă aștepta să cedez, să spun că e în regulă, că pot duce totul singură. Dar nu era în regulă. Nu era deloc.

Am ieșit pe balcon, încercând să mă liniștesc. De jos, din curte, se auzea vocea doamnei Mariana, mama lui Martin, care vorbea la telefon cu o vecină. „Nu, dragă, nu cred că e cazul să se grăbească. Tinerii din ziua de azi nu mai fac ca pe vremuri. Să vedem ce-o fi.” Am simțit cum mă strânge stomacul. Știam că nu mă place. De când a aflat că sunt însărcinată, m-a privit ca pe o intrusă, ca pe cineva care vrea să-i fure băiatul. În ochii ei, eu eram problema, nu lipsa de responsabilitate a lui Martin.

Seara, când domnul Ion, tatăl lui Martin, a venit acasă, a izbucnit scandalul. „Nu-ți e rușine, mă, băiete? Să lași fata așa? Ce fel de bărbat ești tu?” Martin a ridicat din umeri, iar doamna Mariana a sărit ca arsă: „Lasă-l, Ioane! Nu-l obliga să facă ceva ce nu simte! Lucia o să se descurce, e fată deșteaptă.”

Am simțit cum mă sufoc. Nu mai era vorba doar despre mine și Martin, ci despre două lumi care se ciocneau. Tata, când a aflat, a venit la mine cu ochii roșii de supărare. „Lucia, mamă, nu te judec, dar trebuie să te gândești bine. Dacă nu vrea să-și asume, nu te umili. Noi suntem aici pentru tine.” Mama plângea pe ascuns, încercând să nu mă facă să mă simt vinovată, dar știam că îi e teamă pentru viitorul meu.

Într-o seară, după ce Martin a plecat la o bere cu prietenii, am rămas singură cu doamna Mariana. A venit la mine cu o cană de ceai și s-a așezat la masă. „Lucia, eu știu că nu e ușor. Dar să știi că nu cred că Martin e pregătit să fie tată. Poate ar trebui să te gândești dacă vrei să crești copilul singură. Nu vreau să-ți stric viața, dar nici nu vreau să-l văd pe Martin nefericit.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam să fiu o povară pentru nimeni, dar nici nu voiam să renunț la copil. În noaptea aceea, am plâns până dimineața, întrebându-mă dacă nu cumva greșisem undeva, dacă nu cumva meritam tot ce mi se întâmpla.

Zilele au trecut greu. Martin devenea tot mai distant, iar eu mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele mă sunau, încercau să mă încurajeze, dar nu puteau înțelege cu adevărat prin ce trec. La serviciu, colegele mă priveau cu milă, iar șefa mi-a spus într-o zi: „Lucia, dacă ai nevoie de timp, să-mi spui. Știu că nu e ușor.”

Într-o duminică, tata a venit să mă ia acasă. „Hai, mamă, vino la noi. Nu trebuie să treci singură prin asta.” Am ezitat, dar până la urmă am acceptat. În casa părinților mei, am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira. Mama mi-a făcut supă, tata mi-a adus fructe, iar fratele meu, Radu, a încercat să mă facă să râd cu glumele lui proaste.

Martin nu m-a sunat câteva zile. Când, în sfârșit, a venit la mine, părea obosit și confuz. „Lucia, nu știu ce să fac. Mama zice una, tata alta. Eu… eu nu vreau să te rănesc, dar nici nu pot să mă prefac că sunt altcineva.”

L-am privit în ochi și am simțit că nu mai am putere să lupt. „Martin, nu vreau să mă iei de nevastă din milă. Dar vreau să știu dacă vei fi tatăl copilului nostru, dacă vei fi lângă mine, chiar dacă nu ne căsătorim.”

A tăcut mult timp, apoi a dat din cap. „Nu știu, Lucia. Nu știu dacă pot.”

Atunci am înțeles că trebuie să-mi fac singură drumul. Că nu pot aștepta la nesfârșit ca altcineva să decidă pentru mine. Am început să merg la cursuri pentru mame singure, să citesc despre drepturile mele, să mă pregătesc pentru ce va urma. Tata m-a ajutat să găsesc un avocat, în caz că va fi nevoie să cer pensie alimentară. Mama mi-a cumpărat hăinuțe pentru bebeluș, iar Radu a promis că va fi cel mai bun unchi.

Într-o zi, Martin a venit cu domnul Ion. Tatăl lui părea mai bătrân, mai obosit, dar m-a privit cu blândețe. „Lucia, să știi că eu te respect. Dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui. Martin… el e încă un copil, dar poate, cu timpul, va înțelege.”

Martin nu a spus nimic. S-a uitat la burta mea, apoi la mine, și a plecat fără să se uite înapoi. Am simțit un gol imens, dar și o liniște ciudată. Pentru prima dată, nu mai depindeam de el. Eram doar eu și copilul meu.

Au trecut luni. Am născut o fetiță, Ana. Când am ținut-o pentru prima dată în brațe, am știut că orice durere a meritat. Familia mea a fost lângă mine, iar Martin a venit să o vadă abia după două săptămâni. S-a uitat la ea, a zâmbit timid și a spus: „E frumoasă.” Nu am mai cerut nimic. Am înțeles că fiecare are drumul lui și că uneori, dragostea nu e de ajuns.

Acum, când o privesc pe Ana dormind, mă întreb: oare câți dintre noi au curajul să-și asume cu adevărat alegerile? Oare cât de mult trebuie să suferim ca să învățăm să ne prețuim pe noi înșine? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că nu voi mai lăsa pe nimeni să decidă în locul meu. Voi alege mereu pentru mine și pentru copilul meu. Voi ce ați fi făcut în locul meu?