Legături rupte, legături refăcute: Cum am regăsit drumul spre inimile fiicelor mele după divorț

— Tata, nu mai vreau să vin la tine weekendul ăsta! vocea Anei a răsunat tăios prin telefon, iar cuvintele ei m-au lovit ca o palmă peste față. Era vineri seara, iar eu stăteam singur în bucătăria apartamentului meu nou, privind la două farfurii goale pe masă. Ilinca, mezina, nu spunea nimic. Doar tăcea, iar tăcerea ei era mai grea decât orice reproș.

Nu știu când s-a rupt totul între mine și Cora. Poate în serile acelea când ne certam încet, să nu ne audă fetele. Poate când am început să dormim în camere separate, fiecare cu grijile și oboseala lui. Sau poate când am decis, cu o liniște ciudată, că e mai bine să ne despărțim decât să trăim ca doi străini sub același acoperiș. Am semnat actele la notar într-o zi ploioasă de octombrie. Cora a plâns. Eu am simțit doar un gol imens.

La început, am crezut că fetele vor înțelege. Că vor vedea că le iubesc la fel de mult, chiar dacă nu mai locuiesc cu ele. Dar Ana a început să mă evite. Ilinca nu mai voia să vorbească la telefon. Mă simțeam ca un intrus în propria mea familie.

— De ce nu vrei să vii? am întrebat-o pe Ana, încercând să-mi țin vocea calmă.
— Pentru că nu mai e ca înainte! Tu nu mai ești aici! Nu mai suntem o familie!

Am închis ochii. Avea dreptate. Nu mai eram o familie așa cum știam noi. Dar eram încă tatăl lor. Și nu voiam să le pierd.

Sâmbătă dimineața am mers la piață și am cumpărat florile preferate ale Anei — lalele galbene — și ciocolata preferată a Ilincăi. Am ajuns la casa Corinei cu inima cât un purice. Cora m-a privit lung.

— Nu poți forța lucrurile, Vlad, mi-a spus ea încet. Trebuie să le lași timp.

Dar timpul trecea și distanța dintre noi creștea. Am început să mă întreb dacă nu cumva meritam asta. Dacă nu cumva am fost prea absent, prea preocupat de serviciu și de problemele mele ca să văd cât de mult sufereau ele.

Într-o seară, după ce am băut două pahare de vin singur în bucătărie, i-am scris Anei un mesaj lung. I-am spus că îmi pare rău pentru tot ce am greșit, că știu cât de greu îi este și că sunt aici oricând are nevoie de mine. Nu mi-a răspuns atunci.

A doua zi dimineață, am găsit pe telefon un mesaj scurt: „Nu știu dacă pot să te iert acum.”

Am plâns ca un copil. Nu pentru că mă respinsese, ci pentru că încă îmi scria. Pentru că încă exista o punte între noi, oricât de firavă.

Au trecut luni în care întâlnirile noastre au fost stângace și reci. Mergeam împreună la film sau la pizza, dar fetele stăteau cu ochii în telefoane sau vorbeau doar între ele. Mă simțeam invizibil.

Într-o zi, Ilinca a venit la mine cu o temă la română: „Scrie despre un moment care te-a schimbat.” S-a așezat la masa din bucătărie și m-a privit nesigură.
— Tata… tu ai avut vreodată un moment din ăsta?

Am inspirat adânc și i-am povestit despre ziua în care s-a născut ea. Cum am plâns de fericire și frică în același timp. Cum m-am simțit cel mai norocos om din lume.

Ilinca m-a ascultat fără să spună nimic. Apoi m-a îmbrățișat scurt și a fugit în camera ei. În seara aceea mi-a lăsat pe masă o foaie: „Și eu te iubesc, chiar dacă uneori sunt supărată.”

A fost prima fisură în zidul dintre noi.

Cu Ana a fost mai greu. Ea era adolescenta rebelă, mereu cu căștile pe urechi și privirea pierdută undeva departe.

Într-o duminică ploioasă am găsit-o plângând pe banca din fața blocului meu.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o speriat.
— Nimic… doar că mi-e dor de cum era înainte.

Am stat lângă ea fără să spun nimic. Doar i-am ținut mâna strâns.
— Știi… nu e vina ta că eu și mama nu ne-am mai înțeles, i-am spus încet. Dar știu că doare. Și pe mine mă doare.

Ana a oftat adânc și pentru prima dată după mult timp m-a privit în ochi.
— Poți să-mi promiți ceva?
— Orice.
— Să nu dispari niciodată din viața noastră, chiar dacă uneori te alungăm.

Am promis cu inima tremurândă.

De atunci am început să reconstruim încet relația noastră. Am mers împreună la munte, am gătit clătite duminica dimineața, am râs de prostiile noastre vechi. Au fost zile bune și zile proaste, dar am învățat să fim sinceri unii cu alții.

Cora a rămas mereu aproape — uneori ca aliat, alteori ca adversar tăcut — dar mereu mama fetelor mele. Am învățat să colaborăm pentru binele lor, chiar dacă rănile dintre noi nu s-au vindecat complet.

Astăzi, când le văd pe Ana și Ilinca râzând la masa mea din bucătărie, simt că nu am pierdut totul. Poate familia noastră nu mai arată ca înainte, dar e încă o familie — una nouă, imperfectă, dar reală.

Mă întreb adesea: câți dintre noi renunță prea devreme la cei dragi? Oare cât de mult putem repara din ceea ce am stricat? Poate răspunsul stă tocmai în curajul de a încerca din nou.