Legăturile de sânge: Între îndoială și încredere
— Irina, trebuie să vorbim. Acum.
Vocea lui Radu era tăioasă, iar ochii îi ardeau cu o intensitate pe care nu o mai văzusem niciodată. Ținea în brațe păturica roz a Mariei, fetița noastră de doar două săptămâni, dar nu se uita la ea. Se uita la mine ca și cum aș fi fost o străină.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii.
— Mama a zis… a zis că… că poate Maria nu e a mea.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am vrut să râd, să urlu, să-l zgudui până când ar fi realizat cât de absurd sună totul. Dar nu am făcut nimic din toate astea. Am rămas nemișcată, cu inima bătându-mi nebunește în piept.
— Radu, cum poți să crezi așa ceva? am șoptit.
El și-a ferit privirea. — Nu știu… Mama zice că fetița nu seamănă cu mine. Că are ochii tăi și părul prea deschis. Că… ai fost prea mult plecată la serviciu în ultimele luni.
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls sufletul din piept. Viorica, soacra mea, nu mă plăcuse niciodată. Încă de la început m-a privit cu suspiciune, ca pe o intrusă în familia lor dintr-un cartier vechi din Ploiești. Dar niciodată nu m-am gândit că va merge atât de departe.
— Radu, tu chiar crezi că te-aș fi trădat? Că aș fi mințit în halul ăsta?
A tăcut. Tăcerea lui era mai grea decât orice acuzație. În acea clipă am știut că ceva s-a rupt între noi.
În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de umbre. Radu era distant, abia dacă mă privea. Viorica venea zilnic „să mă ajute cu copilul”, dar nu făcea decât să mă urmărească cu ochi reci și să-i șoptească lui Radu tot felul de insinuări. M-am simțit ca o prizonieră în propria viață.
Într-o seară, când Maria plângea neconsolată și eu eram la capătul puterilor, Viorica a intrat în cameră fără să bată la ușă.
— Să știi că băiatul meu merită adevărul, Irina. Dacă ai ceva pe suflet, spune acum. Nu-l mai chinui!
— Nu am nimic de ascuns! am izbucnit printre lacrimi. Cum puteți să credeți așa ceva despre mine?
— Faptele vorbesc, nu vorbele! a replicat ea rece și a ieșit trântind ușa.
Am simțit că mă sufoc. Nu mai aveam pe nimeni. Mama mea murise acum doi ani, iar tatăl meu era prea bolnav ca să-l implic în problemele mele. Prietenele mele erau ocupate cu propriii copii sau plecate din țară. Eram singură cu o fetiță mică și un soț care nu mai avea încredere în mine.
Într-o noapte, după ce Maria adormise în sfârșit, am coborât în bucătărie și l-am găsit pe Radu la masă, cu capul în mâini.
— Radu… trebuie să vorbim serios. Dacă ai dubii, hai să facem un test de paternitate. Nu mai pot trăi așa!
El m-a privit lung, cu ochii roșii de nesomn.
— Nu vreau să te rănesc… Dar nu pot să nu mă gândesc la ce zice mama. E sângele meu… Trebuie să știu!
Am simțit că mă prăbușesc din nou, dar am acceptat. Am mers împreună la o clinică privată din București și am făcut testul. Au urmat două săptămâni de iad. Viorica venea zilnic cu „sfaturi”, insinuări și priviri tăioase. Radu era absent, iar eu mă simțeam ca o fantomă prin casă.
Când rezultatul a venit, l-am deschis împreună. Maria era copilul lui Radu, fără nicio urmă de îndoială. Am izbucnit în plâns — nu de ușurare, ci de durere pentru tot ce pierdusem între timp.
Radu m-a îmbrățișat stângaci.
— Iartă-mă… Te rog…
Nu am putut răspunde imediat. În acele două săptămâni, ceva se rupsese definitiv între noi. Încrederea pe care o construisem în ani dispăruse într-o clipită din cauza unui zvon otrăvit.
Viorica nu și-a cerut niciodată scuze. A continuat să vină zilnic, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am început să evit orice discuție cu ea și chiar cu Radu. Am devenit două umbre care locuiau sub același acoperiș.
Într-o zi, când Maria avea aproape un an și făcea primii pași prin sufragerie, Radu s-a apropiat timid de mine.
— Irina… Putem încerca din nou? Să fim o familie?
L-am privit lung. Îl iubeam încă, dar rana era prea adâncă.
— Nu știu dacă pot să uit… Poate timpul va vindeca ceva din ce s-a rupt.
Acum scriu aceste rânduri privind-o pe Maria cum doarme liniștită. Mă întreb dacă vreodată vom putea repara ceea ce s-a stricat atât de ușor din cauza neîncrederii și a vorbelor veninoase.
Oare cât de mult rău pot face cuvintele aruncate din gelozie sau frică? Și cât de greu e să reconstruiești ceea ce ai pierdut într-o clipită?