Limitele răbdării: Povestea mea cu soacra și prețul bunătății

— Cătăline, vino până la mine să-mi schimbi becul din baie, că iar s-a ars! vocea soacrei mele răsună în telefon, tăioasă și nerăbdătoare, de parcă aș fi angajatul ei personal. E a treia oară săptămâna asta când mă cheamă pentru câte o nimica toată. Mă uit la Magda, care își bea cafeaua cu ochii în telefon, și încerc să-mi ascund frustrarea.

— Iar? Nu poate să-l schimbe singură?

Magda ridică din umeri, evitând privirea mea. — E mama, Cătălin. Știi cum e…

Știu prea bine. De nouă ani, de când m-am însurat cu Magda, viața mea a devenit un du-te-vino între casa noastră și apartamentul doamnei Viorica. La început mi s-a părut normal să ajut. Era văduvă de puțin timp, părea pierdută fără sprijinul unui bărbat prin casă. Dar cu timpul, cererile ei au crescut: ba să-i repar robinetul, ba să-i car cumpărăturile, ba să-i plătesc facturile online pentru că „nu se pricepe”.

La început mă simțeam util, chiar mândru că pot fi sprijinul familiei. Dar încet-încet am început să simt că nu mai am viața mea. Rareș mă întreabă tot mai des: — Tati, iar te duci la bunica? Nu stai cu mine la lego?

Îmi strâng fiul în brațe și îi promit că mă întorc repede. Dar știu că „repede” la doamna Viorica înseamnă cel puțin două ore: întâi becul, apoi „dacă tot ai venit, vezi și la frigider că nu mai răcește cum trebuie”, apoi „hai să stai un pic la o cafea, că n-am cu cine vorbi”.

Într-o seară de vineri, după o zi grea la muncă, primesc un mesaj de la soacră: „Cătăline, am nevoie urgent de tine! S-a stricat televizorul!” Mă uit la Magda, care oftează.

— Nu poți să-i spui că nu poți azi?

— Știi bine că dacă nu mă duc, se supără și te sună pe tine toată noaptea.

Magda tace. Știu că o doare situația asta, dar nu are curajul să-i spună mamei să ne lase în pace măcar în weekend.

Ajung la soacră și găsesc televizorul pornit. Se uită la știri.

— Dar merge televizorul…

— Merge acum, dar azi-dimineață s-a blocat imaginea. Am apăsat pe toate butoanele și nimic! Am crezut că s-a stricat de tot. Dar dacă tot ai venit, vezi și la ușă că scârțâie balamaua.

Îmi mușc buza de nervi. Îmi vine să-i spun că nu sunt omul ei de serviciu. Dar tac. O ajut și plec târziu acasă, unde Rareș deja doarme.

Sâmbătă dimineață, Magda îmi spune timid:

— Mama vrea să vină la noi la masă mâine.

— Iar? A fost și duminica trecută!

— Știi cum e… se simte singură.

Nu mai zic nimic. Îmi simt răbdarea întinsă ca un elastic gata să pocnească. Duminică la prânz, doamna Viorica intră pe ușă cu o sacoșă plină de borcane și începe să dea indicații:

— Pune masa acolo! Nu vezi că nu încape tot? Rareș, nu te juca pe jos! Magda, ai pus prea mult ulei în salată!

Mă uit la Magda și văd cum își mușcă limba ca să nu riposteze. Rareș se ascunde după mine.

După masă, soacra mă ia deoparte:

— Cătăline, trebuie să vii mâine cu mine la doctor. Mi-e frică să merg singură.

— Mâine am ședință importantă la serviciu…

— Lasă serviciul! Familia e mai importantă!

Simt cum mi se urcă sângele la cap. Pentru prima dată în nouă ani, îi spun:

— Doamnă Viorica, am și eu limitele mele. Nu pot fi mereu la dispoziția dumneavoastră.

Se uită la mine ca și cum aș fi trădat-o. Magda intervine repede:

— Mamă, Cătălin are dreptate. Poate găsim altă soluție.

Soacra oftează teatral și pleacă trântind ușa. Timp de două zile nu ne sună deloc. Magda e tensionată, Rareș întreabă dacă bunica e supărată pe noi.

În a treia zi primesc un mesaj scurt: „Nu te mai deranjez.”

M-a durut mai mult decât credeam. M-am simțit vinovat, dar și eliberat. În sfârșit am avut timp pentru Rareș, pentru Magda, pentru mine însumi.

După o săptămână, Magda merge la mama ei și se întoarce cu ochii roșii:

— Zice că nu mai vrea să audă de noi…

M-am așezat lângă ea pe canapea și am ținut-o în brațe.

— O să-i treacă… Dar nu putem trăi mereu după regulile ei.

Au trecut luni de atunci. Relația cu soacra s-a răcit mult. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău punând limitele astea. Dar știu sigur că familia mea mică e mai liniștită acum.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină bunătatea și începe abuzul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?