Lumea Norei s-a prăbușit: Adevărul ascuns dintre surori

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi șiroiau pe obraji. Eram în bucătăria copilăriei mele, cu mâinile strânse pe marginea mesei vechi, încercând să nu mă prăbușesc. Mama, care tocmai intrase cu o tavă de cozonac, a rămas împietrită în ușă. Ilinca, sora mea mai mică, stătea în fața mea cu ochii roșii și privirea în pământ.

Nu-mi imaginam că o să mă întorc acasă din București pentru o vacanță scurtă și o să aflu că viața mea era o minciună. Plecasem acum patru ani, când am primit oferta aceea de job la o multinațională. Salariul era bun, dar trebuia să mă mut. Soțul meu, Radu, și copiii noștri, Daria și Vlad, au rămas la Pitești. Am crezut că distanța va fi temporară, că totul va fi pentru binele nostru. Îi vizitam de sărbători și în vacanțe scurte, dar mereu simțeam că ceva se schimbă între noi.

Radu părea tot mai obosit, copiii mă priveau uneori ca pe o străină. Dar nu m-am gândit niciodată că Ilinca, sora mea pe care am crescut-o ca pe copilul meu, ar putea să-mi trădeze încrederea în cel mai cumplit mod.

— Nora, te rog… nu voiam să se întâmple așa… a șoptit ea printre suspine.

— Cum adică nu voiai? Ai stat în casa noastră! Ai avut grijă de copii când eu nu eram! Și tu… tu…

Nu puteam rosti cuvintele. Mă simțeam ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Mama a lăsat tava pe masă și a încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— De cât timp? am întrebat cu voce stinsă.

Ilinca a ridicat privirea spre mine. Ochii ei verzi, atât de asemănători cu ai mei, erau plini de vinovăție.

— Aproape un an… după ce ai plecat la București. Radu era singur, copiii aveau nevoie de cineva… Am fost slabă. Ne-am apropiat prea mult…

Am izbucnit într-un plâns isteric. Toate sacrificiile mele — nopțile nedormite la birou, dorul de copii, promisiunile făcute lui Radu că totul va fi bine — s-au transformat într-o glumă crudă.

— Și copiii? Ei știu?

Ilinca a dat din cap că nu.

— Nu… Nu știe nimeni. Doar eu și Radu… și acum tu.

Am ieșit din bucătărie trântind ușa. Am urcat în camera mea de adolescentă și m-am prăbușit pe pat. Am privit tavanul scorojit și mi-am amintit de serile când îi citeam Ilincăi povești ca să adoarmă. Cum putea să-mi facă asta?

Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Radu: „Putem vorbi?”

Nu i-am răspuns. În mintea mea se derulau scene din ultimii ani: cum mă rugam să rezist încă un pic la București ca să le pot oferi copiilor o viață mai bună; cum Radu îmi spunea la telefon că e greu fără mine, dar se descurcă; cum Ilinca îmi trimitea poze cu Daria și Vlad râzând în parc.

A doua zi dimineață am coborât la micul dejun. Mama încerca să se poarte normal, dar ochii ei trădau îngrijorarea. Ilinca nu era nicăieri.

— A plecat la serviciu devreme, mi-a spus mama în șoaptă.

Am dat din cap și am băut cafeaua fără să simt gustul. După câteva ore de agonie, am decis să-l sun pe Radu.

— Nora… îmi pare rău… Nu știu ce s-a întâmplat cu noi…

Vocea lui era stinsă.

— Cum ai putut? Ai distrus tot ce am construit împreună! am izbucnit.

— N-am vrut… Eram singur… Tu erai mereu plecată… Copiii aveau nevoie de cineva… Eu aveam nevoie de cineva…

— Și ai găsit alinare la sora mea?!

A urmat o tăcere apăsătoare.

— Ce vrei să fac? Să plec? Să divorțăm?

Am simțit un gol imens în stomac. Nu știam ce vreau. Îl iubeam încă pe Radu? Mai puteam avea încredere în Ilinca? Ce le voi spune copiilor?

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am plimbat prin orașul copilăriei mele ca o umbră. Am trecut pe lângă liceul unde eu și Ilinca ne țineam de mână când eram mici, pe lângă blocul unde Radu m-a cerut în căsătorie.

Când m-am întors acasă, Ilinca mă aștepta pe scări.

— Te rog… Iartă-mă! Nu vreau să te pierd!

Am privit-o lung. Era sora mea. O parte din mine voia s-o strâng în brațe și s-o ierte. Alta voia s-o alunge pentru totdeauna.

— Nu știu dacă pot… Nu acum…

Au trecut luni de atunci. Am decis să rămân la Pitești pentru o vreme. Copiii nu știu nimic — încă îi văd râzând cu Ilinca prin curte și mă doare sufletul. Radu încearcă să repare lucrurile, dar între noi e un zid rece.

Mă întreb uneori dacă sacrificiile merită cu adevărat atunci când pierzi ceea ce contează cel mai mult: familia ta. Poate că uneori ne mințim singuri că facem totul pentru cei dragi, dar uităm să fim prezenți cu adevărat.

Oare voi putea vreodată să iert? Sau rănile astea vor rămâne mereu între noi?