M-a lăsat în luna a noua de sarcină. După trei ani, s-a întors și a cerut iertare…

— Nu pot să cred că faci asta acum! am urlat, cu mâinile strânse pe burta rotundă, în timp ce Vlad își strângea grăbit hainele într-o geantă. Ochii lui evitau privirea mea, iar vocea îi tremura.

— Nu mai pot, Ioana. Mă sufoc aici. Nu sunt pregătit pentru asta… pentru copil, pentru tot ce urmează. Am nevoie de timp.

— Timp?! Sunt în luna a noua! Cum poți să mă lași singură acum?

Nu mi-a răspuns. Ușa s-a trântit în urma lui, iar liniștea aceea grea s-a așternut peste apartamentul nostru mic din cartierul Militari. Am rămas nemișcată minute bune, încercând să-mi adun gândurile. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, dar nu aveam timp să mă prăbușesc. Trebuia să fiu puternică pentru Ana, fetița care urma să se nască în câteva zile.

Primele luni după naștere au fost un coșmar. Mama venea din când în când de la Ploiești să mă ajute, dar nu voia să audă de Vlad.

— Ți-am spus eu că nu e de tine! Barbătu’ ăsta nu știe ce-i responsabilitatea! mi-a zis într-o seară, când Ana plângea neconsolată și eu nu mai aveam putere nici să mă ridic din pat.

Prietenii s-au împuținat rapid. Unii nu știau cum să reacționeze, alții mă evitau ca pe o molimă. La serviciu am revenit după un an, cu greu găsind o bonă care să stea cu Ana cât eram la birou. Salariul abia ne ajungea de la o lună la alta. Îmi amintesc cum număram fiecare leu la supermarket și cum mă rugam să nu se îmbolnăvească Ana, pentru că nu aveam bani de doctori buni.

În fiecare seară, după ce adormea fetița, mă uitam la pozele noastre din vacanța la mare — ultima dată când Vlad părea fericit. Încercam să găsesc răspunsuri: unde am greșit? De ce nu am fost suficientă? De ce nu a avut curajul să rămână?

Au trecut trei ani. Ana a crescut veselă și curioasă, cu ochii mari și părul bălai ca al lui Vlad. Într-o zi de martie, când mugurii abia se vedeau pe ramuri, am auzit soneria. Am deschis ușa și l-am văzut pe Vlad. Era mai slab, cu barba nerasă și ochii roșii de oboseală.

— Ioana… te rog… pot să intru?

Am rămas blocată în ușă. Ana a apărut lângă mine, trăgându-mă de mână.

— Mami, cine e nenea?

Vlad a început să plângă. S-a pus în genunchi și a întins mâinile spre ea.

— Sunt tati… iartă-mă că n-am fost aici…

Ana s-a ascuns după mine, iar eu simțeam cum mi se rupe sufletul. L-am lăsat să intre doar pentru că nu voiam scandal pe scară. S-a așezat timid pe canapea și a început să povestească: cum a plecat la fratele lui din Constanța, cum a încercat să-și găsească un rost, cum l-au măcinat regretele.

— Am fost un laș, Ioana. Mi-a fost frică de tot: de responsabilitate, de lipsuri, de ce-o să zică lumea dacă nu mă descurc. Dar n-am trecut o zi fără să mă gândesc la tine și la Ana…

— Și crezi că poți repara totul doar pentru că ai chef acum? am izbucnit eu. Trei ani am plâns în fiecare noapte! Trei ani Ana a întrebat unde e tati!

A tăcut și a privit în podea. În zilele următoare a venit zilnic, aducând jucării și dulciuri pentru Ana. Fetița era curioasă, dar reținută. Eu eram prinsă între furie și dorința de a-i oferi copilului o familie.

Mama m-a sunat într-o seară:

— Să nu-l primești înapoi! Odată ce-a fugit, va fugi iar!

Dar prietena mea cea mai bună, Mihaela, mi-a spus altceva:

— Oamenii se schimbă uneori. Poate merită o șansă… dar numai dacă tu simți asta cu adevărat.

Am început să mergem împreună în parc, ca o familie normală. Ana râdea când Vlad o dădea în leagăn și îi spunea povești inventate. Într-o seară, după ce am culcat-o pe Ana, Vlad m-a privit lung:

— Ioana… încă te iubesc. Știu că nu merit iertarea ta, dar vreau să încercăm din nou. Pentru noi… pentru Ana.

Am simțit cum toate rănile se deschid din nou. Îl iubeam încă? Sau doar îmi doream ca Ana să aibă un tată? M-am gândit la toate nopțile în care am plâns singură, la toate umilințele suportate din cauza prejudecăților vecinilor și rudelor.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Ana cum doarme liniștită și m-am întrebat dacă merită să risc din nou totul pentru o promisiune care poate fi iar încălcată.

A doua zi i-am spus lui Vlad:

— Poți veni să-ți vezi fata oricând vrei. Dar inima mea are nevoie de timp… Poate niciodată nu va mai fi ca înainte.

El a dat din cap trist și a plecat fără să spună nimic.

Acum au trecut câteva luni de atunci. Vlad vine des pe la noi și încearcă să fie un tată bun pentru Ana. Eu încă mă lupt cu propriile mele răni și temeri. Oare pot ierta cu adevărat? Oare merită cineva o a doua șansă după ce te-a lăsat când aveai cea mai mare nevoie?

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta trădarea dacă ar fi vorba de binele copilului?