M-au numit mereu „mătușa”, dar n-au văzut niciodată omul din spatele ușii: Povestea unei trădări în familie

— Nu înțeleg de ce nu vrei să ne ajuți, mătușă! Ai apartamentul ăsta de atâția ani, stai singură, iar eu și Vlad ne chinuim cu chiria. Ești chiar atât de egoistă?

Cuvintele Anei, nepoata mea, mi-au tăiat respirația. Stătea în mijlocul sufrageriei mele, cu ochii mari, umezi, dar privirea îi era rece, calculată. În spatele ei, Vlad, iubitul ei, se uita la mine cu o superioritate pe care nu o mai văzusem niciodată la un băiat de douăzeci și ceva de ani. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât mi se părea că o aud și ei.

Nu era prima dată când Ana aducea vorba despre apartament. De câteva luni, fiecare vizită se termina cu aluzii, glume sau chiar rugăminți directe. Dar acum, tonul ei era altul. Era o amenințare ascunsă acolo, ceva ce nu mai recunoșteam la fata pe care o crescusem ca pe propria mea fiică.

— Ana, nu e vorba de egoism. E singurul lucru care mi-a rămas de la părinți. Știi bine cât am muncit pentru el. Și… nu mă simt pregătită să-l dau, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Dar tu nici nu-l folosești! Ai două camere goale, iar noi ne sufocăm într-o garsonieră! Ce rost are să-l ții așa? Ce vrei să faci cu el, să-l lași să se dărâme?

Mi-am mușcat buza. În mintea mea, am revăzut anii în care am strâns fiecare leu, serile în care veneam obosită de la serviciu și mă uitam la pereții goi, visând la o casă a mea. Am fost mereu singură. Nu m-am căsătorit niciodată, nu am avut copii. Familia mea era sora mea, Maria, și Ana, pe care am iubit-o ca pe o fiică.

Dar de când Maria s-a îmbolnăvit și a murit, Ana s-a schimbat. La început, am crezut că e doar durerea pierderii. Apoi am început să văd cum mă vizitează tot mai rar, doar când avea nevoie de bani sau ajutor. Iar acum, când am refuzat să-i dau apartamentul, a devenit rece, distantă, chiar ostilă.

— Nu vreau să mă cert cu tine, Ana. Dar nu pot să-ți dau apartamentul. Nu încă. Poate… poate când nu voi mai fi, atunci va fi al tău, am încercat să explic.

— Deci trebuie să aștept să mori ca să pot avea și eu o viață normală? a izbucnit ea, ridicându-se brusc în picioare.

Vlad a pus mâna pe umărul ei, dar nu a spus nimic. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Cum puteam să fiu atât de naivă? Cum am putut să cred că dragostea de familie e mai puternică decât interesul?

După ce au plecat, am rămas singură în liniștea apăsătoare a apartamentului. Am plâns ore întregi, cu capul în pernă, încercând să-mi amintesc când s-a rupt totul între noi. Poate că niciodată nu a fost altfel. Poate că am fost mereu doar „mătușa cu apartamentul”, nu omul care i-a legănat când avea febră, care i-a cumpărat rochia de bal, care i-a plătit prima chirie.

Zilele următoare au fost un coșmar. Ana nu mi-a mai răspuns la telefon. Am încercat să o caut la serviciu, dar mi-a spus rece că nu are timp de „dramele mele bătrânești”. Vecinii au început să mă întrebe dacă totul e în regulă, pentru că mă vedeau tot mai abătută. Am început să mă tem că, la bătrânețe, voi rămâne complet singură.

Într-o seară, am primit un telefon de la o rudă îndepărtată, Sorin. Mi-a spus că Ana și Vlad s-au plâns tuturor că sunt „zgârcită” și „rea”, că nu vreau să-i ajut să-și facă un rost. M-am simțit umilită, trădată, ca și cum toată viața mea nu ar fi valorat nimic în ochii lor.

Într-o duminică, Ana a venit din nou. Era altfel: obosită, cu ochii umflați de plâns. S-a așezat pe marginea patului meu și a început să vorbească încet:

— Știu că te-am rănit. Și știu că nu merit iertarea ta. Dar nu mai pot. Vlad m-a părăsit. A spus că nu are rost să stea cu cineva care nu poate să-i ofere nimic. Am rămas singură și… nu mai am pe nimeni.

Am simțit un amestec de milă și furie. Am vrut să o iau în brațe, dar ceva m-a oprit. Am înțeles, în sfârșit, că nu pot să-mi sacrific liniștea doar pentru a fi acceptată sau iubită. Am plâns împreună, dar i-am spus clar:

— Ana, te iubesc ca pe fiica mea. Dar nu pot să-ți dau tot ce am doar pentru că vrei tu. Trebuie să înveți să te descurci singură. Eu voi fi aici să te sprijin, dar nu pot să renunț la mine pentru tine.

A plecat fără să spună nimic. De atunci, relația noastră a rămas rece, distantă. Dar eu am început să mă simt mai liberă. Am început să ies mai des, să cunosc oameni noi, să mă bucur de micile plăceri ale vieții. Am învățat că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare.

Mă uit acum la pereții apartamentului meu și mă întreb: oare cât valorează o viață de sacrificii dacă la final rămâi singur? Dar poate că adevărata valoare e să înveți să te prețuiești pe tine însuți, chiar și atunci când ceilalți nu o fac.