„Mă întâlnesc cu soțul dumneavoastră de jumătate de an” – Cum un singur adevăr mi-a sfâșiat viața

— Doamnă Irina?

M-am oprit brusc, cu sacoșele grele atârnându-mi de mâini, în mijlocul trotuarului. O femeie tânără, cu părul prins într-o coadă neglijentă și ochii roșii de la plâns, mă privea fix. Nu o cunoșteam. Am încercat să trec mai departe, dar ea m-a apucat ușor de braț.

— Vă rog, trebuie să vorbim. Nu mai pot. Mă întâlnesc cu soțul dumneavoastră de jumătate de an.

Cuvintele ei au căzut peste mine ca un trăsnet. Am simțit cum mi se taie respirația, cum lumea se oprește pentru o clipă. Am vrut să râd, să-i spun că a greșit persoana, dar privirea ei disperată nu lăsa loc de îndoială.

— Ești sigură? — am întrebat, vocea mea tremurând ca frunza.

— Da. Îl iubesc. Dar nu mai pot trăi așa. Trebuia să știți.

Am plecat fără să-i mai spun nimic. Mergeam mecanic spre casă, cu pași grei, încercând să-mi amintesc fiecare detaliu din ultimele luni. Zâmbetele lui Mihai, serile când întârzia la serviciu, telefoanele date pe fugă din baie. Toate căpătau acum alt sens.

Ajunsă acasă, am lăsat sacoșele pe jos și m-am prăbușit pe canapea. Lacrimile au început să curgă fără oprire. Copiii erau la școală. Eram singură cu gândurile mele și cu un gol imens în piept.

Seara, Mihai a intrat pe ușă ca de obicei. A zâmbit, a întrebat ce avem la cină. L-am privit ca pe un străin.

— Mihai, trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine mirat, apoi a văzut fața mea umflată de plâns.

— Ce s-a întâmplat?

— O femeie m-a oprit azi pe stradă. Mi-a spus că are o relație cu tine de jumătate de an.

A tăcut. Nu a încercat să nege. S-a așezat pe marginea fotoliului și și-a acoperit fața cu mâinile.

— Irina… Nu știu ce să spun…

— Spune-mi adevărul! — am urlat, simțind cum furia îmi înlocuiește durerea.

— Da. E adevărat. Dar nu înseamnă că nu te iubesc pe tine sau pe copii…

Am izbucnit din nou în plâns. Cum putea să spună asta? Cum poți iubi două persoane în același timp? Cum poți trăi cu atâta minciună?

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Mihai dormea pe canapea, copiii simțeau tensiunea din casă și mă întrebau mereu dacă totul e în regulă. Mama m-a sunat într-o seară și i-am spus totul printre suspine.

— Irina, nu ești prima femeie care trece prin așa ceva. Dar gândește-te bine: vrei să lupți pentru familie sau vrei să-l lași?

Nu știam ce vreau. Îl uram și îl iubeam în același timp. Mă simțeam umilită, trădată, dar și vinovată — poate nu am fost destul de atentă la nevoile lui? Poate m-am pierdut prea mult în grijile zilnice?

Într-o noapte, după ce copiii au adormit, Mihai a venit la mine în bucătărie.

— Irina, știu că nu merit iertarea ta. Dar vreau să încercăm să reparăm ce se mai poate. Pentru noi, pentru copii…

L-am privit lung. Vedeam în ochii lui regretul sincer, dar și frica de a pierde totul.

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată. Dar nici nu vreau ca viața copiilor noștri să fie distrusă din cauza greșelilor tale.

Am decis să mergem la consiliere de cuplu. Primele ședințe au fost un chin — fiecare întrebare a psihologului răscolea răni vechi și noi. Am aflat lucruri despre Mihai pe care nu le știam: cât de singur s-a simțit uneori lângă mine, cât de mult l-au apăsat grijile financiare după ce eu am rămas fără serviciu.

Dar nici el nu știa cât de greu mi-a fost mie să țin casa pe linia de plutire, să fiu mamă și soție perfectă într-o lume care cere mereu mai mult.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim fără reproșuri sau lacrimi. Copiii au început să zâmbească din nou, iar eu am început să mă redescopăr — am reluat cursurile de pictură pe care le abandonasem cândva din lipsa timpului.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet. Dar am învățat că viața nu e niciodată alb-negru și că uneori trebuie să găsești puterea de a merge mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut.

Mă uit acum la Mihai și mă întreb: oare dragostea adevărată poate supraviețui unei trădări? Sau suntem doar doi străini care încearcă să repare ceva ce s-a spart iremediabil?