„Mama mea este pensionară și se plânge când se plictisește: Între timp, eu sunt copleșită cu doi copii mici. S-ar putea să trebuiască să-i dau un ultimatum”

Mama mea, Elena, a fost întotdeauna o muncitoare dedicată. A petrecut peste trei decenii la aceeași companie, lucrând cu sârguință de la un post de începător până la un rol managerial. Vorbea adesea despre cum abia aștepta să se pensioneze, să aibă în sfârșit timp să facă toate lucrurile pe care le iubea, dar pentru care nu avea niciodată timp. Visa să coasă, să tricoteze, să facă plimbări lungi în parc și să meargă la cinema sau teatru cu prietenii ei.

Când s-a pensionat în sfârșit anul trecut, am fost fericită pentru ea. Am crezut că merită odihna și relaxarea pe care le-a dorit atât de mult. Dar lucrurile nu au decurs așa cum ne-am așteptat niciuna dintre noi.

La început, Elena a încercat să se mențină ocupată. A început câteva proiecte de cusut, s-a alăturat unui club de tricotat și chiar a mers de câteva ori în parc. Dar curând, noutatea s-a estompat. S-a trezit plictisită și neliniștită. Activitățile pe care le așteptase cu nerăbdare acum păreau banale și neîmplinitoare.

Între timp, viața mea era complet opusă. Cu doi copii mici, Andrei și Maria, abia aveam un moment pentru mine. Soțul meu, Mihai, lucra ore lungi, iar eu rămâneam să jonglez cu cerințele maternității, treburile casnice și un job part-time. Eram constant epuizată și copleșită.

Elena a început să mă sune mai des, plângându-se de cât de plictisită era. La început, am încercat să fiu empatică. I-am sugerat noi hobby-uri, am invitat-o la cină și chiar am încercat să o includ în unele activități ale copiilor. Dar nimic nu părea să o mulțumească. Venea la noi, se așeza pe canapea și se plângea de cât de plictisitoare devenise viața ei.

A ajuns în punctul în care vizitele ei au devenit mai mult o povară decât un ajutor. În loc să ofere o mână de ajutor, critica modul în care îmi creșteam copiii, starea casei și chiar mesele pe care le pregăteam. Negativitatea ei constantă era epuizantă și ajunsesem să mă tem de vizitele ei.

Într-o zi deosebit de stresantă, după ce am avut de-a face cu o criză de nervi a lui Andrei și o noapte nedormită cu Maria, am cedat. Elena venise neanunțată și imediat a început să se plângă de cât de plictisită era. Nu mai puteam suporta.

„Mamă, nu mai pot,” i-am spus, cu vocea tremurând de frustrare. „Am mâinile pline cu copiii și casa. Am nevoie de ajutor, nu de mai mult stres. Dacă vii la noi, trebuie să fii sprijinitoare, nu critică.”

Elena părea surprinsă. Întotdeauna fusese cea care oferea sfaturi și critici, și nu era obișnuită să fie confruntată. „Nu mi-am dat seama că sunt o povară,” a spus ea încet.

Am simțit un fior de vinovăție, dar știam că trebuia să-mi mențin poziția. „Te iubesc, mamă, dar trebuie să înțelegi că nu mai pot suporta negativitatea. Dacă nu poți fi sprijinitoare, atunci poate e mai bine să nu mai vii atât de des.”

Elena a plecat în acea zi fără să mai spună un cuvânt. Nu am vorbit câteva săptămâni, iar când am făcut-o, lucrurile erau tensionate. Încă mă suna să se plângă, dar nu mai venea atât de des. Relația noastră nu a mai fost niciodată la fel.

Mă întreb adesea dacă aș fi putut gestiona lucrurile diferit, dacă ar fi existat o modalitate de a o ajuta să-și găsească împlinirea în pensionare fără a-mi sacrifica propria sănătate mintală. Dar realitatea este că, uneori, nu există soluții ușoare. Viața este dezordonată, iar relațiile sunt complicate.

În cele din urmă, a trebuit să prioritizez bunăstarea mea și a copiilor mei. Nu a fost finalul fericit pe care l-am sperat, dar a fost cel mai bun lucru pe care l-am putut face în circumstanțele date.