„Mama, nu vreau să vii la nunta mea” – Povestea unei mame cu inima frântă

— Mama, cred că ar fi mai bine să nu vii la nunta mea.

Cuvintele lui Vlad, fiul meu, au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Eram în bucătărie, cu telefonul la ureche, iar mâinile îmi tremurau deasupra chiuvetei pline cu vase. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi tras cu putere de toate firele care mă țineau în viață. Nu am putut să răspund imediat. Am auzit doar respirația lui grea, la capătul firului, și un freamăt de voci în fundal.

— Vlad, ce s-a întâmplat? De ce spui asta? am reușit să șoptesc, cu vocea spartă.

— E complicat, mama… Ioana nu se simte confortabil cu tine acolo. Știi bine că între voi nu a fost niciodată… bine. Și nu vreau să stricăm ziua asta. Te rog să înțelegi.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. M-am așezat pe scaun, cu spatele drept, încercând să nu mă prăbușesc. În mintea mea, am revăzut toate momentele în care am încercat să mă apropii de Ioana, logodnica lui Vlad. Mereu am simțit că mă privește cu suspiciune, că orice gest al meu era interpretat greșit. Poate am fost prea protectoare, poate am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun. Dar niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge aici, la marginea vieții fiului meu, exclusă din cea mai importantă zi a lui.

— Vlad, sunt mama ta. Cum să nu fiu acolo? Nu pot să cred că tu… că voi… am început să plâng, fără să mă mai pot opri.

— Mama, te rog, nu vreau să ne certăm. E decizia mea. O să vorbim după nuntă, bine? Te iubesc, dar te rog, respectă dorința mea.

A închis. Am rămas cu telefonul în mână, privind în gol. Simțeam că nu mai am aer. Am ieșit pe balcon, să respir, dar frigul nu m-a trezit, ci doar mi-a adâncit durerea. Vecina, doamna Stanciu, m-a văzut și m-a întrebat dacă sunt bine. I-am zâmbit forțat, dar ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi.

În zilele care au urmat, am încercat să-mi găsesc liniștea în lucruri mărunte: am făcut ordine prin dulapuri, am gătit prăjituri pe care nu avea cine să le mănânce, am privit poze vechi cu Vlad, de când era mic. Îmi aminteam cum îl țineam de mână în prima zi de școală, cum îi făceam pachețelul preferat, cum îi citeam povești seara. Toate sacrificiile, toate nopțile nedormite, toate grijile… Pentru ce? Pentru ca, într-o zi, să-mi spună că nu mai are nevoie de mine?

Sora mea, Mariana, a venit într-o seară la mine. A găsit ușa descuiată și m-a găsit pe canapea, cu ochii roșii de plâns.

— Ce-ai pățit, Lenuța? De ce arăți așa?

I-am povestit totul, printre suspine. Mariana a oftat adânc și m-a strâns în brațe.

— Vlad e mare acum, are viața lui. Dar să nu te lase la nuntă… E prea mult. Trebuie să vorbești cu el, să-i explici ce simți.

— Am încercat, dar nu mă ascultă. Ioana îl ține departe de mine. Nu știu ce am făcut greșit…

— Poate că și tu ai fost prea dură cu ea. Ți-ai amintit când ai zis că nu e potrivită pentru el?

— Am zis-o din grijă, nu din răutate. Vlad a fost mereu băiatul meu, am vrut doar ce e mai bun pentru el.

Mariana a dat din cap, dar nu a mai zis nimic. Știa că nu mă poate convinge să văd lucrurile altfel. În noaptea aceea, am adormit greu, cu gândul la toate greșelile mele. Poate că am fost prea prezentă, prea implicată, poate că nu am știut să mă retrag la timp.

Ziua nunții a venit ca o sentință. Am primit o poză pe WhatsApp cu Vlad și Ioana, zâmbind larg, în fața bisericii. Am privit-o minute în șir, încercând să-mi imaginez cum ar fi fost să fiu acolo, să-l îmbrățișez, să-i spun cât de mândră sunt de el. În schimb, am rămas singură, cu o cană de ceai și cu inima frântă.

Seara, am primit un mesaj de la Vlad: „Mulțumesc că ai înțeles. O să trecem pe la tine săptămâna viitoare.”

Nu știam dacă să mă bucur sau să mă întristez. Mă simțeam ca o străină în propria viață. Am început să scriu o scrisoare pentru Vlad, în care i-am spus tot ce simt: cât de mult îl iubesc, cât de tare mă doare că nu am fost lângă el, cât de mult îmi doresc să fim din nou o familie. Am plâns în timp ce scriam, dar am simțit că mă eliberez puțin câte puțin.

Când au venit la mine, Ioana a intrat prima, cu un zâmbet politicos, dar rece. Vlad părea obosit, dar m-a îmbrățișat scurt.

— Mama, sper că nu ești supărată pe noi…

— Vlad, nu sunt supărată. Sunt doar… tristă. Mi-aș fi dorit să fiu acolo, să te văd fericit. Dar dacă asta a fost dorința ta, o respect.

Ioana a lăsat privirea în jos. Am simțit că între noi e un zid pe care nu-l pot trece. Am încercat să vorbim despre lucruri obișnuite, dar fiecare cuvânt era ca o piatră aruncată într-un lac liniștit. La plecare, Vlad m-a sărutat pe frunte și mi-a șoptit:

— O să fie bine, mama. Promit.

Am rămas în ușă, privind cum pleacă. M-am întrebat dacă vreodată vom putea repara ceea ce s-a rupt între noi. Dacă voi mai fi vreodată parte din viața lui, nu doar o amintire tristă.

Poate că am greșit, poate că și ei au greșit. Dar cine nu greșește în familie? Oare cât de mult trebuie să suferim ca să învățăm să ne iertăm? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Cum ați reuși să vă regăsiți copilul pierdut între zidurile tăcerii?