„Mamă, ți-am dat bani: de ce copiii mei au fost flămânzi?” – Povestea unei trădări neașteptate

— Mamă, de ce plâng copiii? De ce spun că le-a fost foame?

Îmi simțeam inima bătându-mi în gât, în timp ce încercam să-mi păstrez calmul. Era o după-amiază sufocantă de august, iar eu tocmai ajunsesem la căsuța de la țară, unde mama rămăsese cu cei doi copii ai mei pentru câteva zile. Am intrat pe poartă și i-am găsit pe amândoi, Mara și Vlad, stând pe treptele casei, cu ochii roșii și obrajii trași. Mara, la cei șapte ani ai ei, m-a privit cu o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată la ea.

— Mami, n-am mâncat decât pâine cu margarină și ceai… Și Vlad a plâns de foame azi-noapte.

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Am privit-o pe mama, care tocmai ieșea din bucătărie cu o cană de cafea în mână. Avea fața obosită, dar privirea îi era încăpățânată, ca întotdeauna.

— Nu exagerează copiii? am întrebat, încercând să nu ridic vocea.

Mama a ridicat din umeri.

— Ce vrei să fac? Le-am dat ce am avut. Nu e ca și cum mor de foame din două felii de pâine.

Am simțit cum mă înfurii. Îi lăsasem bani suficienți, îi lăsasem chiar și lista cu ce să cumpere. Îi lăsasem totul pregătit, pentru că știam că nu-i place să se complice. Dar nu mă așteptam la asta.

— Mamă, ți-am lăsat bani! Unde sunt banii?

A oftat și s-a așezat la masă.

— Am avut nevoie să plătesc niște facturi. Și oricum, copiii trebuie să știe ce înseamnă să nu ai tot timpul totul pe tavă. Așa am crescut și eu.

M-am uitat la ea șocată. Nu era prima dată când mama punea nevoile ei înaintea celorlalți, dar niciodată nu crezusem că va face asta cu propriii mei copii. M-am simțit trădată. Am început să tremur de furie și neputință.

— Dar nu era vorba despre tine! Era vorba despre ei! Cum ai putut?

Mama s-a ridicat brusc.

— Nu-mi ține tu mie morală! Eu te-am crescut singură, fără ajutor! Dacă nu-ți convine, ia-i și nu-i mai lăsa aici!

Copiii se uitau la noi speriați. Vlad s-a agățat de piciorul meu și a început să plângă din nou. M-am simțit vinovată că i-am pus în această situație. Am încercat să mă adun.

— Mara, Vlad, haideți să mergem în casă. Vreau să vorbesc cu bunica puțin.

I-am dus în camera lor și le-am dat biscuiți din geantă. Apoi m-am întors la mama. O găsisem stând pe scaun, cu fața în palme.

— Mamă… De ce ai făcut asta? De ce nu mi-ai spus că ai nevoie de bani pentru altceva?

A ridicat privirea spre mine, iar ochii îi erau umezi.

— Mi-e rușine… Nu voiam să te mai cer nimic. Dar facturile au venit toate odată și… am crezut că mă descurc cu ce rămâne pentru copii. N-am vrut să-i fac rău…

M-am așezat lângă ea. Pentru o clipă, am văzut-o altfel: nu doar ca mama mea dură și rece, ci ca o femeie obosită, copleșită de griji pe care nu le mai poate duce singură.

— Dar trebuia să-mi spui. Nu e vina copiilor că tu ai probleme. Ei au nevoie de tine… și eu am nevoie să pot avea încredere în tine.

A oftat din nou.

— Știu… Dar tu niciodată nu vezi cât mă străduiesc. Mereu ai impresia că nu fac destul.

Mi-au dat lacrimile. Poate că avea dreptate. Poate că nici eu nu știam cât de greu îi era cu adevărat. Dar tot nu puteam accepta că a pus nevoile ei înaintea copiilor mei.

— Mamă… trebuie să găsim o soluție. Nu pot să te mai las cu ei dacă nu pot avea încredere că vor fi bine îngrijiți.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate că ar trebui să mă mut la oraș, aproape de voi. Să nu mai fiu singură aici…

Am simțit un nod în gât. Niciodată nu vorbisem deschis despre singurătatea ei. Mereu am evitat subiectul, crezând că e puternică și se descurcă singură.

— Dacă vrei asta… putem încerca. Dar trebuie să fim sincere una cu cealaltă. Să nu ne mai ascundem problemele.

A dat din cap încet.

În acea seară, după ce copiii au adormit, am stat amândouă pe prispa casei și am vorbit mult timp despre trecut, despre greșeli și regrete. Am plâns amândouă, dar pentru prima dată am simțit că ne apropiem cu adevărat.

Totuși, rana rămâne. Încrederea se reconstruiește greu, iar copiii mei încă se uită la bunica lor cu o reținere pe care n-o pot șterge ușor.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta în familie? Și cât de mult putem repara după ce încrederea s-a rupt?