Mărturisirea care mi-a sfâșiat familia: O străină cu lacrimi în ochi mi-a spus că îl iubește pe soțul meu

— Doamnă, vă rog… trebuie să vă spun ceva. Nu mai pot să tac…

Vocea ei tremura, iar ochii îi erau roșii de la plâns. Stătea în fața mea, la ușa apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei, cu mâinile strânse la piept ca și cum ar fi încercat să-și țină inima să nu-i sară din piept. Nu o mai văzusem niciodată. Era o femeie tânără, cu părul castaniu prins într-o coadă neglijentă și cu haine simple, dar curate. În spatele ei, blocul nostru părea mai gri ca niciodată.

— Cine sunteți? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea. Era sâmbătă după-amiază și tocmai terminasem de pus masa pentru Radu și fiica noastră, Ioana. Nu aveam chef de musafiri sau de necunoscuți care să-mi tulbure liniștea.

— Mă numesc Alina… și… îl iubesc pe soțul dumneavoastră. Pe Radu.

Mi-a luat câteva secunde să procesez ce tocmai auzisem. Am simțit cum mi se taie respirația, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. M-am sprijinit de tocul ușii, încercând să nu cad.

— Ce glumă proastă e asta? Cine v-a trimis? am șoptit, dar vocea mea era deja spartă.

Alina a început să plângă în hohote. — Nu e o glumă! Îmi pare rău… dar nu mai pot trăi cu povara asta. Nu vreau să vă rănesc, dar trebuie să știți adevărul.

În spatele meu, Ioana a apărut în pragul sufrageriei. — Mamă, cine e la ușă?

Am închis ușa pe jumătate, ca să nu audă fata totul. — Nimic important, du-te în cameră.

Dar nu era nimic mai important decât ce se întâmpla atunci.

Alina mi-a povestit totul printre lacrimi: cum l-a cunoscut pe Radu la serviciu, cum s-au apropiat în timpul proiectelor lungi și nopților petrecute la birou, cum el i-a spus că acasă lucrurile nu mai merg ca înainte. Cuvintele ei erau ca niște ace care mă înțepau direct în inimă.

— Nu vreau să vă stric familia… dar nu mai pot trăi cu minciuna asta. Îl iubesc și cred că și el mă iubește…

Am închis ușa fără să-i mai spun nimic. Am mers direct în baie și am vomitat. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am reușit să mă spăl pe față. În oglindă vedeam o femeie pe care nu o mai recunoșteam: ochii umflați, obrajii palizi, buzele strânse într-o linie subțire.

Când Radu a venit acasă seara, l-am privit altfel pentru prima dată după treizeci de ani de căsnicie. A intrat zâmbind, cu o pungă de covrigi calzi pentru Ioana.

— Ce-ai pățit? Pari obosită…

— A venit cineva azi la noi. O cunoști pe Alina?

A ezitat o clipă. Apoi a dat din cap încet.

— Da… de la birou.

— Mi-a spus că te iubește. Și că tu o iubești pe ea.

Radu a tăcut mult timp. S-a așezat pe marginea patului și și-a pus capul în mâini. — Nu știu ce să spun… N-am vrut să ajungem aici…

Am izbucnit: — Cum ai putut? După tot ce am construit împreună? După toate sacrificiile?

— Nu e vina ta… am greșit… m-am simțit singur… tu erai mereu ocupată cu Ioana, cu casa, cu problemele tale…

M-am simțit trădată și vinovată în același timp. Oare chiar mă îndepărtasem atât de mult? Oare nu-l mai vedeam pe Radu decât ca pe un coleg de apartament?

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă tăcut. Ioana simțea tensiunea și încerca să ne împace fără să știe adevărul. Mama mea m-a sunat într-o seară:

— Ce ai, Maria? Te aud schimbată…

— Nimic, mamă… doar oboseală.

Dar oboseala era doar vârful aisbergului.

Am început să-l urmăresc pe Radu: îi verificam telefonul când adormea, îi citeam mesajele pe ascuns, îi simțeam parfumul străin pe haine. Într-o zi l-am urmărit până la birou și l-am văzut ieșind cu Alina la prânz. Zâmbeau unul altuia ca doi adolescenți.

Când am ajuns acasă, Ioana m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, ce se întâmplă?

Nu am putut să-i spun adevărul. Cum să-i spui copilului tău că tatăl ei iubește pe altcineva?

Într-o seară, după ce Ioana a adormit, l-am întrebat pe Radu:

— Ce vrei să faci? Vrei să pleci?

A ridicat din umeri: — Nu știu… Nu vreau să vă rănesc pe tine sau pe Ioana… Dar nici nu pot trăi cu minciuna asta.

Am simțit că mă sufoc. Toate amintirile noastre – vacanțele la mare, serile târzii cu filme vechi, certurile urmate de împăcări – păreau acum inutile.

Mama m-a sfătuit să-l iert: — Maria, bărbații mai greșesc… Dar familia e sfântă.

Dar eu nu puteam uita privirea Alinei – sinceritatea durerii ei – și nici trădarea lui Radu.

Au trecut luni de zile în care am oscilat între furie și disperare. Am mers la psiholog, am vorbit cu preotul din cartier, am încercat să găsesc răspunsuri în cărți și în rugăciuni. Nimic nu mă liniștea.

Într-o dimineață, Ioana m-a întrebat:

— Mamă, tu îl mai iubești pe tata?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că dragostea nu dispare peste noapte, dar nici nu poate supraviețui oricărei trădări.

Astăzi stau singură în bucătărie și mă întreb: unde am greșit? E vina mea că nu l-am văzut pe Radu cum se îndepărtează? Sau e vina lui că nu a avut curajul să-mi spună adevărul la timp?

Oare câte familii din România trăiesc aceeași dramă în tăcere? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?