Mi-am sacrificat viitorul pentru iubirea lui Vlad – iar el m-a părăsit în fața tuturor, chiar la absolvirea lui

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce sala de festivități răsuna de aplauze pentru proaspeții absolvenți. Îmi simțeam obrajii arzând, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că toată lumea o poate auzi. Vlad, cu halatul alb proaspăt pe umeri și zâmbetul acela rece, s-a uitat la mine ca și cum eram o străină.

— Îmi pare rău, Irina, dar nu mai merge. Nu mai simt nimic. Am nevoie de altceva, a spus el, fără să clipească, în fața părinților lui, a colegilor, a profesorilor și, mai ales, a mamei mele, care stătea undeva în spate, cu ochii în lacrimi.

Nu-mi venea să cred. Îmi amintesc perfect cum, în urmă cu șase ani, am decis să-l susțin pe Vlad să-și urmeze visul de a deveni medic. El nu avea bani, părinții lui abia se descurcau cu facturile, iar eu tocmai moștenisem o sumă mică de la bunica. Am renunțat la planurile mele de a merge la facultate, am început să lucrez la supermarket, apoi la o farmacie, făcând ture duble, doar ca să-i pot plăti taxele, cărțile, chiria. „O să fie bine, Irina, o să reușim împreună!” îmi spunea el în fiecare seară, când venea obosit de la cursuri și eu îi pregăteam cina.

Ani la rând am trăit cu speranța că sacrificiul meu va fi răsplătit. Că, într-o zi, o să fim amândoi mândri de reușita lui, că o să avem o familie, o casă, poate chiar și copii. Dar, pe măsură ce se apropia finalul facultății, Vlad s-a schimbat. A început să vină tot mai târziu acasă, să răspundă sec la mesaje, să-și ascundă telefonul. Când îl întrebam ce se întâmplă, îmi spunea că e stresat, că are examene, că nu înțeleg prin ce trece. Am crezut în el, pentru că îl iubeam. Pentru că nu voiam să accept că totul se poate termina atât de brusc.

În ziua absolvirii, am venit cu un buchet mare de flori și cu inima plină de emoție. Mă gândeam că, în sfârșit, o să ne putem bucura de viață, că poate o să-mi pot relua și eu studiile, că o să fim din nou fericiți. Dar, când Vlad a urcat pe scenă și a primit diploma, am simțit că ceva nu e în regulă. Nu m-a privit deloc, nu mi-a zâmbit, iar când s-a terminat ceremonia, m-a tras deoparte și mi-a spus, cu voce joasă, dar fermă: „Nu mai pot, Irina. Am cunoscut pe altcineva. E colega mea, Ana. Îmi pare rău.”

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Toți banii, anii, visele, totul s-a năruit într-o secundă. Mama a venit la mine, m-a luat în brațe și a plâns împreună cu mine. Părinții lui Vlad s-au uitat la mine cu milă, dar nu au spus nimic. Ana, colega lui, stătea la câțiva pași, cu ochii în pământ. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l fac să simtă măcar o fărâmă din durerea mea, dar nu am putut. Am plecat de acolo cu capul plecat, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Nu mai aveam nici bani, nici planuri, nici încredere. Prietenele mele mă sunau, dar nu aveam puterea să le răspund. Mama încerca să mă încurajeze, dar eu nu voiam să aud nimic. Mă simțeam vinovată că am sacrificat totul pentru un om care nu a știut să aprecieze. Mă întrebam dacă am fost naivă, dacă am greșit undeva, dacă aș fi putut face ceva diferit.

Într-o seară, după ce am plâns ore în șir, am primit un mesaj de la Vlad: „Îmi pare rău pentru tot. Sper să fii fericită. Ana mă înțelege mai bine. Ai grijă de tine.” Am șters mesajul fără să răspund. Nu mai voiam să aud de el. Dar, în același timp, nu puteam să nu mă gândesc la tot ce am pierdut. La anii mei, la visele mele, la mine însămi.

A trecut o lună până am avut curajul să ies din casă. M-am dus la farmacie, unde încă mai aveam contract de muncă, și am cerut să revin pe post. Colegele m-au primit cu brațele deschise, dar am simțit privirile lor pline de compasiune. „Irina, dacă ai nevoie de ceva, suntem aici,” mi-a spus Mariana, șefa mea. Am început să lucrez din nou, încet-încet, încercând să-mi reconstruiesc viața. Dar fiecare zi era o luptă. Fiecare client care venea cu o rețetă de la Vlad mă făcea să simt un gol în stomac. Odată, chiar el a intrat în farmacie, cu Ana de mână. S-a uitat la mine, a vrut să spună ceva, dar eu am întors spatele și am plecat în depozit, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Mama a încercat să mă convingă să merg la psiholog. „Nu poți să rămâi blocată în trecut, Irina. Viața merge înainte. Trebuie să te gândești și la tine!” Dar eu nu știam cum să fac asta. Nu știam cine sunt fără Vlad, fără sacrificiul meu, fără visul nostru comun. Mă simțeam ca o umbră, ca o piesă lipsă dintr-un puzzle care nu mai are sens.

Într-o zi, la farmacie a venit o bătrână, doamna Popescu, care venea mereu să-și ia medicamentele pentru inimă. M-a privit cu blândețe și mi-a spus: „Fata mea, să nu-ți fie rușine că ai iubit. Să-ți fie rușine doar dacă nu te ridici după ce ai căzut.” Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Poate că nu era vina mea. Poate că nu trebuia să mă învinovățesc pentru alegerile altora.

Am început să citesc din nou, să ies la plimbare, să vorbesc cu prietenele mele. Am aplicat la o facultate de asistență medicală, cu gândul că, dacă tot am sacrificat atâția ani pentru visul altcuiva, poate a venit timpul să-mi urmez propriul drum. Nu a fost ușor. Încă mă doare când mă gândesc la Vlad, la tot ce am pierdut. Dar, încet-încet, am început să mă regăsesc. Să-mi dau seama că merit mai mult decât să fiu umbra cuiva. Că pot să fiu fericită și fără să mă sacrific pentru altcineva.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Și, mai ales, cum putem să ne recâștigăm încrederea în oameni, după ce am fost trădați de cei pe care i-am pus pe primul loc? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar știu sigur că nu vreau să mai uit vreodată de mine. Voi mai avea curajul să iubesc din nou? Sau rănile trecutului mă vor urmări mereu?