Ne vedem peste cinci ani! — Promisiunea care a sfâșiat o familie românească

— Nu mai pot, Lidia! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori că nu mă mai regăsesc aici…

Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragazul vechi. Era noiembrie 1993, iar afară ploua mărunt, ca o promisiune de iarnă grea. Copiii dormeau în camera lor, iar eu mă agățam de marginea mesei, încercând să nu plâng.

— Și noi? Eu? Copiii? Ce facem fără tine?

Sorin a oftat adânc, evitându-mi privirea. Știam că nu era prima dată când vorbea despre plecare, dar niciodată nu crezusem că va avea curajul să o facă. Avea 38 de ani, iar eu abia împlinisem 34. Ne căsătorisem tineri, pe vremea când încă mai credeam că dragostea poate învinge orice. Dar anii grei de după Revoluție ne-au măcinat încet: salariile mici, lipsurile, certurile pentru bani, visele spulberate.

— Lidia… Am cunoscut pe altcineva. Nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot trăi în minciună. Plec. O să vă trimit bani, promit. Dar trebuie să-mi trăiesc viața.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Nu am spus nimic. Nici nu știu când a ieșit pe ușă cu o geantă mică și cu privirea pierdută. A doua zi dimineață, copiii m-au întrebat unde e tata. Le-am spus că e plecat cu serviciul. Am mințit pentru ei, dar și pentru mine.

Au urmat luni de coșmar. Facturi neplătite, frig în casă, vecini care șușoteau pe la colțuri. Mama m-a ajutat cât a putut, dar și ea era văduvă și bolnavă. Am început să spăl scări la blocuri ca să pot pune ceva pe masă. Seara, când copiii adormeau, plângeam în pernă și mă întrebam cu ce am greșit.

Scrisorile lui Sorin au venit rar și seci: „Sunt bine. Am găsit de lucru la Timișoara. Voi trimite bani când pot.” Banii au venit și mai rar. Am aflat de la o prietenă comună că Sorin locuia cu o fată tânără, Alina, care lucra la o cofetărie. M-a durut mai tare decât orice lipsă materială.

Cinci ani au trecut greu. Copiii au crescut fără tată, iar eu am învățat să fiu și mamă, și tată. Într-o zi din aprilie 1998, când tocmai mă întorceam de la piață cu două plase grele, l-am văzut pe Sorin stând în fața blocului nostru. Avea părul grizonat și ochii obosiți.

— Lidia… putem vorbi?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Copiii erau la școală. Am urcat împreună în apartamentul nostru mic și rece.

— Ce vrei?

— Am greșit… Alina m-a lăsat acum un an. Am încercat să mă întorc la viața mea, dar nu am găsit liniștea nicăieri. Mi-e dor de copii… Mi-e dor de tine.

Am izbucnit:

— Ți-e dor? Cinci ani ne-ai lăsat să ne descurcăm singuri! Copiii tăi nici nu-și mai amintesc cum arată tatăl lor! Eu am îmbătrânit cu zece ani într-o iarnă!

Sorin a început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată așa slab.

— Lidia… Nu cer nimic. Vreau doar să-i văd pe copii. Să-i ajut dacă pot…

În seara aceea, copiii au venit acasă și l-au găsit pe tata în bucătărie. Fata cea mică s-a ascuns după mine, iar băiatul cel mare s-a uitat la el ca la un străin.

— Cine e domnul?

M-am uitat la Sorin și am văzut cum i se frânge inima.

Au urmat luni de încercări stângace de apropiere: excursii scurte în parc, discuții despre școală, mici cadouri aduse copiilor. Eu nu puteam uita tot ce trăisem singură: umilința de a cere ajutor la primărie, rușinea din ochii vecinilor, nopțile lungi de frig și foame.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Sorin mi-a spus:

— Știu că nu merit iertarea ta. Dar vreau să fiu aici pentru voi. Poate nu ca soțul tău… dar ca tată al copiilor noștri.

L-am privit lung. În sufletul meu era o luptă între ură și milă, între dorința de răzbunare și nevoia disperată de sprijin.

— Sorin… Poate că timpul vindecă multe răni. Dar unele cicatrici rămân pentru totdeauna.

A rămas cu noi câteva luni, ajutând cât a putut: ducea copiii la școală, repara lucruri prin casă, aducea lemne pentru foc. Încet-încet, copiii s-au apropiat de el. Eu însă nu am mai putut fi niciodată aceeași femeie care îl aștepta cu masa caldă și zâmbetul pe buze.

Într-o zi de toamnă târzie, Sorin mi-a spus că vrea să plece din nou — de data asta la muncă în Italia, ca să poată trimite bani acasă regulat.

— Poate peste cinci ani o să fim din nou o familie adevărată…

L-am privit fără să spun nimic. Poate că unele promisiuni nu trebuie făcute niciodată.

Acum copiii sunt mari și fiecare are drumul lui. Eu încă mă întreb: câte vieți poate avea o femeie când bărbatul pe care l-a iubit cel mai mult îi rupe inima în două? Oare iertarea e un dar sau o povară?