Niciodată n-aș fi crezut: Seara în care părinții mei mi-au închis ușa în față

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi șiroiau pe obraji. Vlad, soțul meu, stătea în mijlocul sufrageriei, cu pumnii strânși și privirea pierdută. Era deja a treia oară săptămâna asta când ne certam din cauza banilor, a oboselii, a frustrărilor care se adunaseră ca un nor negru deasupra casei noastre.

— Dacă nu-ți convine, du-te la maică-ta! a răbufnit el, trântind ușa de la dormitor în urma lui. Am rămas singură, cu inima bătându-mi nebunește, simțind că mă sufoc. Am luat geaca, cheile și am ieșit în noapte, fără să-mi pese că afară ploua cu găleata. M-am urcat în autobuzul 102, cu ochii roșii și mâinile tremurânde, și am mers direct la părinții mei, în cartierul unde am crescut.

Pe drum, îmi repetam în gând: „Ei mă vor înțelege. Mama mă va strânge în brațe, tata îmi va spune că totul va fi bine. Aici, acasă, nu trebuie să mă prefac.” Dar când am ajuns în fața blocului, am simțit un nod în gât. Am sunat la interfon, iar vocea mamei, rece ca o iarnă târzie, a răsunat în difuzor:

— Da?

— Mamă, sunt eu, Irina. Te rog, deschide-mi, trebuie să vorbesc cu voi.

A urmat o pauză lungă, apăsătoare. Am auzit-o șoptind ceva tatălui meu, apoi vocea lui, tăioasă:

— Irina, nu e momentul. Ce vor zice vecinii dacă te văd la ora asta, plângând pe scară? Întoarce-te acasă la soțul tău, rezolvați-vă problemele între voi.

— Tată, te rog… Nu pot să mă întorc acum. Nu înțelegi…

— Ba da, înțeleg foarte bine. Nu vrem scandal. Nu vrem să se audă prin bloc că fata noastră are probleme în căsnicie. Nu ne face de rușine, Irina.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am rămas cu mâna pe interfon, cu obrajii uzi de ploaie și lacrimi, privind spre geamul luminat al apartamentului unde, cu ani în urmă, mama îmi citea povești înainte de culcare. Acum, acea ușă era încuiată pentru mine. Am coborât scările încet, cu pașii grei, și m-am așezat pe banca din fața blocului. Ploua tot mai tare, dar nu-mi păsa. Îmi doream doar să dispar.

Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la mama: „Irina, te rog, nu insista. E mai bine așa. Gândește-te la familie, la imaginea noastră.” Am izbucnit în plâns. Cum putea să-mi spună asta? Cum putea să aleagă aparențele în locul meu, propriul ei copil?

Am stat acolo, în ploaie, minute bune. Mă uitam la oamenii care treceau grăbiți, fiecare cu grijile lui, fără să știe că, pe banca aceea, o femeie de 32 de ani simțea că nu mai are niciun loc pe lume. M-am gândit la copilărie, la serile când mama mă lua în brațe după ce mă certam cu tata, la mirosul de cozonac de Crăciun, la râsetele din bucătărie. Unde dispăruseră toate astea? Când deveniserăm o familie care se teme de gura lumii mai mult decât de suferința propriului copil?

Am încercat să-mi sun sora, pe Alina. Ea locuia la Brașov, dar poate măcar ea m-ar fi înțeles. A răspuns după câteva secunde:

— Irina, ce s-a întâmplat?

— Am venit la ai noștri… și nu m-au primit. Au zis că nu vor scandal, că să nu-i fac de rușine…

— Of, Irina… Știi cum sunt. Mereu le-a păsat mai mult de ce zic alții decât de noi. Vrei să vii la mine? Ia un tren, te aștept la gară.

Am zâmbit amar. Nu puteam să plec așa, fără să-mi rezolv problemele. Dar cuvintele Alinei mi-au dat un pic de putere. Poate nu eram chiar atât de singură.

Am pornit încet spre stația de autobuz, cu hainele ude lipite de piele. Pe drum, am trecut pe lângă o femeie în vârstă care m-a privit cu milă. M-am gândit că, poate, și ea a trecut prin ceva asemănător. Poate și ea a simțit vreodată că nu are unde să se ducă.

Când am ajuns acasă, Vlad dormea pe canapea, cu televizorul pornit. M-am uitat la el și am simțit un amestec de furie și tristețe. Nu era doar vina lui. Și eu greșisem. Poate că, dacă am fi vorbit mai mult, dacă nu ne-am fi lăsat copleșiți de griji, nu ajungeam aici.

M-am schimbat, m-am așezat lângă el și am început să plâng în tăcere. Pentru prima dată, am simțit că nu mai am pe nimeni, că trebuie să mă descurc singură. Familia mea, cea care ar fi trebuit să mă protejeze, m-a respins pentru că le era teamă de ce-ar putea spune vecinii.

A doua zi, mama m-a sunat. Vocea ei era rece, distantă:

— Irina, sper că ai ajuns cu bine acasă. Să nu mai faci niciodată așa ceva. Nu vrem să avem discuții cu lumea. Gândește-te la fratele tău, la reputația noastră.

— Mamă, dar eu? Eu nu contez?

— Contezi, dar trebuie să fii puternică. Așa e viața. Problemele se rezolvă în familie, nu pe scară.

Am închis telefonul și am simțit că nu mai am ce să caut acolo. Am decis să merg la terapie, să încerc să mă regăsesc. Vlad a acceptat să vină cu mine. Nu știu dacă vom reuși să ne salvăm căsnicia, dar știu că nu mai pot trăi pentru aparențe. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine doar ca să nu-i fac de rușine pe ai mei.

Uneori, mă întreb: oare câți dintre noi trăim așa, cu frica de gura lumii, sacrificându-ne fericirea pentru o imagine? Cât de departe suntem dispuși să mergem doar ca să nu ne facem „de râs”? Poate că e timpul să vorbim mai deschis despre ce simțim cu adevărat. Voi ce ați fi făcut în locul meu?