Niciodată nu am vrut copii. Am făcut-o pentru tine – povestea căsniciei mele cu Radu

— Nu am vrut niciodată copii, Maria. Am făcut-o doar pentru tine.

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră, într-o dimineață obișnuită de sâmbătă, când soarele abia se strecura printre storurile prăfuite. Mă uitam la el, cu mâinile încleștate pe cana de cafea, și nu înțelegeam dacă tocmai am auzit bine. Fetele noastre, Ana și Irina, încă dormeau, iar liniștea casei era spartă doar de ticăitul ceasului de perete. Am simțit cum mi se strânge stomacul și, pentru o clipă, am vrut să cred că e doar o glumă proastă, dar privirea lui serioasă nu lăsa loc de îndoială.

— Ce vrei să spui cu asta? am întrebat, cu vocea tremurândă.

Radu a oftat, și-a trecut mâna prin părul deja grizonat și a evitat să mă privească în ochi.

— Am știut mereu că tu îți dorești copii. Și te-am iubit atât de mult, încât am crezut că pot să vreau și eu. Dar, sincer, nu am simțit niciodată chemarea asta. Am făcut totul pentru tine, Maria. Pentru fericirea ta.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Douăzeci de ani de căsnicie, două fete minunate, atâtea sacrificii, atâtea nopți nedormite, certuri, împăcări, planuri, vise. Toate, pentru că eu am vrut. El doar a acceptat. M-am ridicat brusc de la masă, simțind că nu mai pot respira.

— Și eu? Eu ce sunt acum, Radu? O povară? O femeie egoistă care te-a forțat să trăiești o viață pe care nu ți-ai dorit-o?

— Nu, nu e așa, a încercat el să mă liniștească, dar vocea lui era stinsă, lipsită de vlagă. Am vrut să te văd fericită. Am crezut că o să mă obișnuiesc, că o să simt și eu ce simți tu. Dar n-am reușit niciodată.

Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi, încercând să-mi adun gândurile. Am privit spre blocurile gri, spre copiii care se jucau în fața scării, și m-am întrebat dacă nu cumva am fost prea oarbă, prea prinsă în dorințele mele, ca să văd adevărul din ochii lui Radu. Îmi aminteam serile în care venea târziu de la serviciu, obosit, absent, sau momentele în care se retrăgea în biroul lui, departe de gălăgia fetelor. Mereu am pus asta pe seama stresului, a oboselii, a firii lui mai introvertite. Dar dacă era mai mult de atât?

În acea zi, totul s-a schimbat. Am început să privesc altfel fiecare gest, fiecare amintire. Mi-am amintit de prima noastră ceartă serioasă, când Ana era bebeluș și plângea nopți la rând. Eu eram epuizată, iar el părea mereu distant. Atunci am crezut că nu știe cum să mă ajute, că e speriat. Acum, realizez că poate nu voia să fie acolo, că nu simțea legătura aceea pe care eu o simțeam cu fetele.

Seara, când Ana și Irina s-au întors de la prietenele lor, am încercat să mă comport normal. Dar nu puteam să nu-i privesc altfel pe Radu, să nu-i analizez fiecare reacție. Când Irina a venit să-i arate un desen, el a zâmbit, dar zâmbetul lui era forțat, ochii îi erau goi. M-am întrebat de câte ori am ratat semnele astea.

— Mama, ești bine? m-a întrebat Ana, văzându-mi ochii roșii.

— Da, iubita mea, doar sunt puțin obosită, am mințit eu, încercând să-mi ascund durerea.

În zilele următoare, am început să mă îndoiesc de tot. De fiecare decizie, de fiecare moment de fericire. Am început să mă întreb dacă nu cumva am trăit într-o minciună, dacă nu cumva am construit totul pe o fundație șubredă. Radu era tot mai tăcut, iar între noi se așternuse o distanță pe care nu știam cum să o mai traversez.

Am încercat să vorbim, dar fiecare discuție se termina cu lacrimi și reproșuri nerostite. Mama mea, când i-am povestit, mi-a spus:

— Bărbații nu spun mereu ce simt, Maria. Poate că a făcut un compromis, dar asta nu înseamnă că nu v-a iubit.

Dar eu nu puteam să accept atât de ușor. Mă simțeam trădată, mințită, ca și cum viața mea de până acum fusese doar o piesă de teatru în care eu am jucat rolul principal, iar el a fost doar un figurant, obligat să urmeze scenariul meu.

Într-o seară, după ce fetele au adormit, am avut curajul să-l întreb direct:

— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai face altfel?

Radu a tăcut mult timp, apoi a spus încet:

— Nu știu. Poate că da. Poate că nu. Te-am iubit, Maria. Dar nu am știut să-ți spun adevărul la timp.

Am plâns amândoi, în liniște, fiecare cu durerea lui. Am realizat că, deși am fost împreună atâția ani, nu ne-am spus niciodată totul. Am trăit cu jumătăți de adevăr, cu compromisuri, cu frici ascunse. Și, totuși, am construit o familie. Fetele noastre sunt minunate, chiar dacă el nu a simțit niciodată bucuria pe care o simțeam eu.

În zilele ce au urmat, am început să mă întreb dacă nu cumva prea mulți dintre noi trăim așa, făcând compromisuri uriașe pentru cei pe care îi iubim, fără să ne dăm seama că, uneori, adevărul spus la timp ar putea salva totul. Mă uit la Radu și mă întreb: oare câți dintre noi au curajul să fie sinceri cu adevărat? Oare câți dintre noi aleg să trăiască viața altcuiva, doar pentru a nu răni?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta o astfel de mărturisire după douăzeci de ani? Sau v-ați fi simțit la fel de pierduți ca mine?