„Niciodată nu vei fi de-a noastră!”: Povestea unei nurori în război cu soacra

— Nu vreau să te mai văd vreodată în casa asta! Ai înțeles? Niciodată!
Vocea doamnei Viorica răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii îi ardeau de furie. Vlad stătea între noi, palid, cu privirea în pământ. Eu, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește, încercam să-mi găsesc cuvintele.

— Mama, te rog… Nu e vina Anei. Am decis împreună. E copilul nostru, e viața noastră, spuse Vlad încet, dar vocea lui era doar o adiere pe lângă furtuna din ochii soacrei mele.

Nu știu când am început să tremur. Poate când am realizat că nu mai era cale de întoarcere. Că vestea sarcinii mele, pe care o crezusem un motiv de bucurie, a devenit scânteia care a aprins tot ce era mocnit între mine și Viorica.

Totul a început cu doi ani în urmă, când l-am cunoscut pe Vlad la facultate. El era băiatul acela liniștit, cu ochii verzi și zâmbet cald, mereu gata să ajute pe oricine. Ne-am îndrăgostit repede și, după terminarea studiilor, am decis să ne mutăm împreună într-o garsonieră la marginea Bucureștiului. Pentru mine era un vis devenit realitate. Pentru familia lui Vlad, însă, a fost începutul sfârșitului.

Prima dată când am mers la ei acasă, Viorica m-a privit de parcă i-aș fi furat ceva prețios. M-a întrebat de unde sunt, ce fac părinții mei, dacă am frați sau surori. Răspunsurile mele păreau să o nemulțumească tot mai mult. „Nu ești de-a noastră”, mi-a spus într-o doară, în timp ce-mi punea o felie de cozonac în farfurie.

Am încercat să-i câștig încrederea: am ajutat-o la bucătărie, am adus flori de ziua ei, am mers la biserică împreună. Dar orice făceam era greșit. „Nu așa se face sarmaua”, „Nu te îmbraci potrivit pentru biserică”, „Nu știi să respecți tradițiile”. Vlad încerca să mă liniștească: „Lasă, Ana, așa e mama… O să se obișnuiască.” Dar nu s-a obișnuit niciodată.

Când am aflat că sunt însărcinată, am simțit că lumea mea se schimbă. Vlad a fost fericit și m-a luat în brațe: „O să fie bine! O să fim o familie adevărată.” Am decis să ne căsătorim civil înainte ca burtica să devină prea vizibilă. Am depus actele la primărie și abia apoi le-am spus părinților.

— Cum adică v-ați înscris la primărie fără să ne spuneți? a urlat Viorica când a aflat. — Asta e rușine! Ce o să zică lumea? Ce o să spună preotul?

Tatăl lui Vlad, domnul Ion, a tăcut mult timp. Apoi a spus doar atât: — E viața voastră. Dar mama ta are dreptate: nu se face așa ceva.

În zilele următoare, telefoanele au sunat fără oprire. Mătuși și verișoare pe care nu le văzusem niciodată mă certau că „am stricat familia”. Mama mea plângea la telefon: — Ana, poate trebuia să mai aștepți… Poate trebuia să vorbești cu ei înainte…

Singurul care mi-a rămas aproape a fost Vlad. Într-o seară, când stăteam pe canapeaua noastră mică și plângeam în hohote, el m-a strâns la piept: — O să trecem peste asta. Pentru copilul nostru.

Dar Viorica nu s-a lăsat înduplecată. În ziua cununiei civile a refuzat să vină. A trimis doar un mesaj sec: „Să nu mă cauți.”

Lunile au trecut greu. Sarcina mea avansa, iar eu mă simțeam tot mai singură. Vlad lucra mult ca să ne putem permite un apartament mai mare. Eu mergeam la controale singură și mă uitam cu invidie la celelalte gravide care veneau cu mamele sau soacrele lor de mână.

Într-o zi, după ce am ieșit de la medic, am trecut pe lângă casa socrilor. Am văzut-o pe Viorica udând florile la poartă. Am ezitat o clipă, apoi m-am apropiat:

— Bună ziua… Aș vrea doar să vorbim puțin…

Ea s-a uitat la mine rece:

— Nu avem ce vorbi. Ai făcut ce ai vrut. Acum descurcă-te singură.

— Știu că v-am supărat… Dar copilul ăsta e și nepotul dumneavoastră…

— Nu mă interesează! Nu e nepotul meu până nu faci nuntă la biserică și nu respecți tradițiile!

Am plecat plângând pe stradă, simțindu-mă mai singură ca niciodată.

Când s-a născut fetița noastră, Mara, am sperat că lucrurile se vor schimba. I-am trimis poze Vioricăi prin Vlad, i-am propus să vină să o vadă. Răspunsul a fost mereu același: tăcere sau refuzuri reci.

Într-o zi Vlad a venit acasă abătut:

— Mama zice că dacă vrei să fii acceptată în familie trebuie să faci tot ce spune ea: nuntă mare la biserică, botez cu tot satul invitat… altfel nu vrea să audă de noi.

Am simțit că mă sufoc. Nu voiam o nuntă mare doar ca să mulțumesc niște oameni care nu mă acceptau oricum. Nu voiam să-mi transform viața într-un spectacol pentru alții.

Au urmat luni de tăcere și răceală între noi și familia lui Vlad. Mara creștea frumos, dar eu simțeam mereu un gol în suflet – dorința aceea dureroasă de a fi acceptată, de a avea o familie unită.

Într-o seară târzie, după ce Mara adormise și Vlad citea la birou, am izbucnit:

— De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu pot fi acceptată pentru cine sunt?

Vlad m-a privit trist:

— Poate că unele răni din familie nu se vindecă niciodată… Dar noi putem construi ceva nou pentru Mara.

M-am gândit mult la asta. Poate că nu voi fi niciodată „de-a lor”. Poate că Viorica nu va veni niciodată la ziua Marei sau la serbările ei de la grădiniță. Dar pot fi mama care îi arată fiicei sale cum să iubească fără condiții și cum să lupte pentru fericirea ei.

Mă întreb uneori: câte familii trăiesc aceeași poveste? Câte femei se simt străine în propria lor casă? Oare chiar merită să ne sacrificăm liniștea doar ca să fim acceptați de cei care nu ne vor niciodată aproape?