Niciodată rostit „iartă-mă”: Povestea unei fiice care a așteptat recunoașterea

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, în bucătăria mică, cu miros de ciorbă și ceapă prăjită. Mama s-a oprit din tăiatul morcovilor și m-a privit cu ochii ei reci, aceiași ochi care m-au urmărit toată copilăria.

— Ce-ai pățit iar, Irina? Mereu găsești ceva de reproșat, a oftat ea, fără să ridice tonul, dar cu acea răceală care mă făcea să mă simt invizibilă.

Aveam 34 de ani și încă mă simțeam ca fetița de opt ani care plângea în baie, cu palmele la urechi, ca să nu mai audă țipetele. Tata plecase demult, iar mama rămăsese singură cu mine și cu fratele meu mai mic, Radu. Dar eu eram mereu vinovată pentru tot: pentru notele proaste ale lui Radu, pentru banii care nu ajungeau, pentru oboseala ei. „Dacă nu te-aș fi avut pe tine, poate aș fi fost fericită”, mi-a spus odată, când aveam doisprezece ani. Cuvintele acelea mi-au rămas în piept ca un spin.

Acum, după ce a făcut un accident vascular și nu se mai poate descurca singură, stau zilnic la ea acasă. Îi fac cumpărături, îi gătesc, îi dau pastilele. Dar fiecare gest e o luptă cu mine însămi. În fiecare dimineață mă întreb: „De ce trebuie să am grijă de cineva care nu m-a iubit niciodată?”

— Irina, adu-mi te rog apă! strigă mama din sufragerie.

Mă ridic mecanic și îi duc paharul. Mâinile îi tremură ușor când îl ia. Mă privește scurt, apoi își mută ochii pe geam.

— Știi că nu mi-e ușor să depind de tine… Dar n-am pe altcineva.

Nu răspund. În mintea mea se derulează scene vechi: cum mă certa că am spart o cană, cum îmi spunea că sunt „prea sensibilă”, cum nu venea niciodată la serbările mele. Odată am avut febră mare și am stat singură în pat toată noaptea. Dimineața mi-a spus doar: „Sper că nu faci teatru ca să nu mergi la școală.”

Radu a plecat în Germania de cinci ani și rareori sună. Mama nu-i reproșează nimic. „El e băiatul meu bun”, spune mereu. Eu sunt cea care trebuie să rămână, să repare tot ce s-a stricat.

Într-o zi, după ce îi schimb pansamentul la piciorul umflat, îmi spune:

— Irina, tu ai avut tot ce ți-a trebuit. N-ai dus lipsă de nimic.

Simt cum mi se strânge stomacul.

— N-am avut iubire, mamă. Nici măcar un „bravo” sau un „te iubesc”.

Se uită la mine ca și cum aș vorbi o limbă străină.

— Asta-i viața. Nu suntem la telenovele.

Mă ridic brusc și ies pe balcon. Plouă mărunt peste blocurile cenușii din cartierul Titan. Îmi vine să urlu. De ce nu poate să spună măcar o dată „îmi pare rău”? De ce trebuie să port eu povara asta?

Seara, când îi aduc ceaiul, o găsesc plângând încet. Mă opresc în ușă.

— Ce-ai pățit?

— Mi-e frică… Când nu mai pot merge… Dacă mor singură?

Pentru prima dată aud vulnerabilitate în vocea ei. Mă apropii și îi pun mâna pe umăr. Simt că ar trebui să spun ceva blând, dar nu pot. Prea multe răni nespuse între noi.

— Nu ești singură acum, îi spun încet. Dar nici eu n-am fost niciodată cu adevărat cu tine.

Se uită la mine lung. Pentru o clipă cred că va spune ceva important. Dar tace.

Noaptea visez că sunt din nou copil și alerg prin parc după mama, dar ea merge mereu înainte fără să se uite înapoi. Mă trezesc plângând.

A doua zi vine Radu în vizită. Mama îl primește cu zâmbet larg și îl întreabă dacă vrea sarmale sau prăjitură cu mere. Eu spăl vasele în bucătărie și ascult râsetele lor. Când Radu pleacă, mama oftează:

— El e băiat bun… Tu ai fost mereu mai dificilă.

Nu mai rezist.

— Mamă, știi cât m-a durut toată viața asta? Cât am așteptat să-mi spui că-ți pare rău?

Se uită la mine lung și pentru prima dată văd lacrimi adevărate în ochii ei.

— Poate n-am știut cum… Poate nici eu n-am primit iubire de la mama mea…

Rămânem tăcute minute în șir. Aș vrea să cred că e un început, dar știu că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Acum stau lângă patul ei și îi citesc dintr-o carte veche de poezii. Ea adoarme încet, cu mâna mea peste a ei. Mă uit la chipul ei obosit și mă întreb: Oare pot ierta fără să primesc vreodată acel „iartă-mă”? Sau voi rămâne mereu prizoniera unui cuvânt nerostit?