Nopțile mele albe pentru o familie care nu mă vede
— Nu mai pot, Raluca! Nu mai pot să fiu doar un străin în propria mea casă! am izbucnit într-o seară, pe la șapte, când m-am întors acasă după încă o noapte albă la fabrica de cablaje din marginea orașului. Miroseam a ulei ars și a oboseală, iar ochii îmi ardeau de la luminile reci ale halelor.
Raluca, cu mâinile încrucișate la piept, m-a privit fără milă. — Nu ești niciodată aici, Vlad. Copiii cresc fără tine. Eu cresc fără tine. Ce vrei să fac?
M-am prăbușit pe canapea, simțind cum greutatea lumii se așază pe umerii mei. M-am gândit la mama, cum venea acasă târziu, cu mâinile crăpate și ochii roșii de la spălatul scărilor și curățenia prin casele altora. Niciodată nu s-a plâns. Eu, însă, simțeam că mă sufoc.
— Muncesc pentru voi! am spus printre dinți. Pentru ratele la apartament, pentru hainele copiilor, pentru ca tu să poți sta acasă cu ei!
Raluca a oftat și a ieșit din cameră. Am rămas singur cu gândurile mele, cu televizorul bâzâind în surdină și cu sunetul slab al pașilor copiilor pe hol. Mi-am amintit de serile când mama îmi citea povești, chiar dacă îi cădea capul de somn peste carte. Atunci nu înțelegeam sacrificiul ei. Acum îl trăiam pe pielea mea.
La fabrică, timpul curgea altfel. Noaptea, printre utilaje și zgomotul metalic al liniei de producție, mă gândeam la familie. Colegul meu, Doru, îmi spunea mereu:
— Vlad, nu te mai consuma atâta. Femeile nu văd ce facem noi. Ele văd doar ce lipsește.
Dar eu nu voiam să cred asta despre Raluca. O iubeam încă din liceu, când dansam împreună la baluri și visam la o viață simplă, dar fericită. Acum visul părea că se destramă între schimburi de noapte și certuri tăcute.
Într-o dimineață, după o tură grea, am găsit-o pe Raluca plângând în bucătărie. Copiii erau la școală. M-am apropiat încet.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai știu cine suntem… Nu mai știu dacă suntem o familie sau doar niște străini care împart aceleași cheltuieli…
Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun că și eu mă simt pierdut, că mi-e dor de ea și de copii, dar cuvintele mi-au rămas blocate.
— Raluca… fac tot ce pot…
— Știu… Dar nu vreau doar bani. Vreau să fii aici! Vreau să râdem împreună, să ne certăm pe bune, nu să ne ignorăm…
Am stat mult timp în tăcere. M-am gândit la toate serile când veneam acasă și găseam masa pusă, dar nu aveam putere nici să mănânc. La toate zilele când copiii mă întrebau dacă pot veni la serbarea lor și eu spuneam mereu: „Tati lucrează.”
Într-o zi de duminică, am decis să mergem împreună în parc. Am cerut schimbul liber cu două săptămâni înainte. Copiii alergau printre frunze, iar Raluca mă ținea de mână timid.
— Îți amintești când visam să avem o casă plină de râsete? m-a întrebat ea.
— Da… Dar nu știam cât costă râsul ăsta.
Am zâmbit amar. Știam că nu pot schimba totul peste noapte. Dar am început să caut soluții: am vorbit cu șeful despre un program mai flexibil, am încercat să fiu mai prezent acasă chiar dacă eram obosit.
Conflictele nu au dispărut peste noapte. Uneori Raluca încă plânge când crede că nu o văd. Uneori copiii încă mă întreabă de ce nu stau cu ei seara. Dar acum încercăm să vorbim mai mult. Să ne spunem ce doare.
Mă uit la mâinile mele crăpate și la chipurile lor adormite și mă întreb: oare sacrificiul meu chiar contează dacă nu e văzut? Oare putem găsi echilibrul între a oferi și a fi prezenți? Voi ce ați face în locul meu?