Nu a venit la ziua mea: Povestea unei despărțiri neașteptate

„Nu a venit. Nu va veni.” Gândul mi se învârtea obsesiv în minte, ca un ac stricat pe un disc vechi. Stăteam în bucătărie, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi țin lacrimile în spatele pleoapelor. Pe masă, lumânările pâlpâiau timid, iar mirosul de pâine prăjită se amesteca cu aroma dulceagă a tortului de ciocolată. Rochia nouă, pe care o cumpărasem special pentru această zi, mă strângea în talie, ca o îmbrățișare falsă. Telefonul vibra pe blat. Un singur mesaj: „Nu aștepta cu cina.” Atât. Nici măcar „La mulți ani”, nici măcar „Îmi pare rău”.

Am citit mesajul de zeci de ori, încercând să-i găsesc un sens ascuns. Poate că Vlad glumea. Poate că urma să apară cu un buchet de flori și să râdem împreună de această farsă proastă. Dar ceasul bătea nemilos spre ora opt și ușa rămânea tăcută. Am sunat-o pe mama, dar nu am avut curaj să-i spun ce s-a întâmplat. „Ești bine, Ilinca? Cum merge petrecerea?” m-a întrebat ea cu voce caldă. „Totul e perfect, mamă”, am mințit, simțind cum mi se rupe ceva în piept.

Am stat la masă singură, privind la farfuriile goale și la tacâmurile aliniate cu grijă. Fiecare detaliu era pregătit pentru doi: două pahare de vin, două șervețele brodate, două felii de tort. Am luat o gură de vin și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. În minte mi se derulau ultimele săptămâni: certurile mărunte, privirile reci, tăcerile apăsătoare. Dar niciodată nu m-aș fi gândit că Vlad ar putea pleca așa, fără o explicație, fără un rămas-bun.

A doua zi dimineață am găsit hainele lui lipsind din dulap și periuța de dinți dispărută din baie. Pe noptieră, un bilet scurt: „Nu pot să mai continui. Îmi pare rău.” Atât. Am simțit că mă prăbușesc. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Roxana. „Ilinca, vino la mine! Nu trebuie să treci singură prin asta”, mi-a spus ea și am izbucnit în plâns.

La Roxana acasă am încercat să-mi adun gândurile. Ea mi-a făcut ceai și m-a ascultat ore întregi. „Ai fost prea bună cu el”, mi-a spus la un moment dat. „Poate că Vlad nu te-a meritat niciodată.” Dar eu nu puteam să-l urăsc. Îl iubeam încă, cu toate că mă trădase în cel mai urât mod posibil.

Zilele au trecut greu. La serviciu, colegii mă întrebau de Vlad și inventam scuze: „E plecat cu treabă”, „E ocupat”. Mama insista să vin la masă duminica, dar nu aveam putere să-i spun adevărul. Într-o seară, tata m-a sunat: „Ilinca, tu știi că noi suntem aici pentru tine orice s-ar întâmpla?” Vocea lui blândă m-a făcut să plâng din nou.

Au urmat luni de întrebări fără răspuns. De ce a plecat? Ce greșisem? Oare era altcineva? Am găsit răspunsul într-o zi ploioasă de noiembrie, când l-am văzut pe Vlad pe stradă cu o femeie blondă, ținându-se de mână. M-am ascuns după un copac și am privit cum râdeau împreună. Atunci am simțit furia pentru prima dată – o furie care m-a ajutat să respir din nou.

Am început să ies mai des cu Roxana și cu colegii de la birou. Am mers la teatru, la concerte, am redescoperit orașul pe care îl ignorasem atâta timp din cauza rutinei de acasă. Încet-încet, am început să mă regăsesc. Am început să pictez din nou – pasiunea mea din liceu – și am expus câteva tablouri la o cafenea micuță din centru.

Într-o seară, după vernisaj, mama a venit la mine acasă cu o pungă plină de prăjituri. „Ilinca, viața merge înainte”, mi-a spus ea și m-a strâns în brațe. Tata a venit și el și mi-a adus un buchet mare de liliac alb – florile mele preferate. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură.

Vlad nu m-a mai căutat niciodată. Am aflat că s-a mutat cu femeia aceea blondă într-un apartament nou din cartierul vecin. La început m-a durut să știu asta, dar apoi am realizat că nu mai contează. Eu eram alt om acum – mai puternică, mai liberă.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit sau dacă vina e doar a lui Vlad. Dar apoi îmi dau seama că unele răni nu se vindecă niciodată complet – doar înveți să trăiești cu ele.

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi au trecut printr-o despărțire atât de dureroasă? Oare putem ierta vreodată cu adevărat sau doar ne mințim că am trecut peste? Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să ne privim în oglindă și să spunem: „Merg mai departe.”