Nu am putut să-i spun soacrei adevărul despre infertilitatea soțului meu – Povestea mea cu un băiat de mamă într-o familie românească

— Nu pot, Irina, nu pot să-i spun eu mamei. Te rog, vorbește tu cu ea, mi-a spus Radu, cu ochii în pământ, în timp ce mâinile îi tremurau pe cana de ceai. Era a treia seară la rând când încercam să discutăm despre asta, iar eu simțeam cum mă sufoc între pereții apartamentului nostru mic din cartierul Drumul Taberei.

De când m-am măritat cu Radu, am știut că mama lui, doamna Viorica, va fi mereu prezentă în viața noastră. Nu era doar o simplă soacră – era o prezență constantă, apăsătoare, care ne suna zilnic, ne vizita neanunțată și avea păreri despre orice: de la culoarea draperiilor până la cât de des ar trebui să mergem la biserică. Dar cel mai mult își dorea nepoți. O spunea mereu, cu voce tare, la fiecare masă de duminică: „Să vă văd și eu cu un copilaș, să nu mor cu dorul în suflet!”

Când am aflat că nu putem avea copii, am simțit că mi se prăbușește lumea. Am făcut analize peste analize, am stat la cozi la clinici private și de stat, am plâns nopți întregi. Într-un final, medicul ne-a spus adevărul: problema era la Radu. Infertilitate masculină. Am ieșit din cabinet ținându-l de mână, dar el părea că nu mai e acolo. S-a închis în el și nu a mai vorbit despre asta decât atunci când mama lui a început să întrebe tot mai insistent: „Ce se întâmplă? De ce nu rămâi însărcinată?”

Într-o seară, după o discuție tensionată la telefon cu doamna Viorica, Radu a venit la mine și mi-a spus: „Nu pot să-i spun eu. Te rog, Irina. Spune-i tu.”

Am simțit cum mă cuprinde furia și neputința. — Cum adică să-i spun eu? E mama ta! Tu ar trebui să-i explici! — Nu pot… Nu pot să o dezamăgesc. Știi cât ține la mine… Dacă află că nu poate avea nepoți din cauza mea…

Am tăcut. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care Radu a ales să tacă sau să fugă de responsabilitate și la toate dățile când eu a trebuit să fiu cea puternică. M-am întrebat dacă asta e viața pe care mi-am dorit-o.

A doua zi, doamna Viorica a venit pe neașteptate. A intrat direct în bucătărie și a început să pună întrebări: — Ce faceți? Cum merge la serviciu? Dar cu casa? Și… Irina, tu când ai de gând să-mi dai o veste bună?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu s-a retras în dormitor sub pretextul că are de lucru. Am rămas singură cu ea. Am inspirat adânc și am spus:

— Doamnă Viorica, trebuie să vă spun ceva important… Nu e vina mea că nu avem copii. Am făcut toate analizele și… problema nu e la mine.

A rămas nemișcată câteva secunde, apoi a început să ridice vocea:
— Ce vrei să spui? Că băiatul meu are o problemă? Nu cred așa ceva! Radu e sănătos tun! Tu nu vrei copii, asta e!

— Nu e adevărat! Am făcut tot ce se putea face! Am mers la doctori, am încercat tratamente… Vă rog să mă credeți!

S-a ridicat brusc de pe scaun și a început să plângă:
— Nu pot să cred! Băiatul meu… Nu! Tu minți! Tu vrei să scapi de responsabilitate!

Radu a ieșit din dormitor doar când a auzit țipetele. S-a uitat la mine ca și cum eu aș fi fost vinovată pentru tot ce se întâmpla. — Ce-ai făcut? De ce i-ai spus?

— Pentru că tu n-ai avut curaj! Pentru că nu mai suportam să fiu acuzată pe nedrept!

A urmat o ceartă cumplită. Doamna Viorica a plecat trântind ușa, iar Radu s-a închis din nou în el. Zilele următoare au fost un coșmar: telefoane tăioase de la soacră, priviri reci din partea lui Radu, tăceri apăsătoare la cină.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Relația mea cu soacra s-a răcit definitiv. Radu s-a schimbat – a devenit mai distant, mai absent. Parcă fiecare dintre noi trăia într-o lume separată.

Într-o seară, l-am întrebat:
— De ce nu ai putut să fii tu cel sincer cu mama ta?
A ridicat din umeri:
— Mi-a fost frică… Să nu mă urască. Să nu mă vadă slab.

Am realizat atunci cât de mult îl controlase toată viața mama lui și cât de greu îi era să se desprindă de sub influența ei. Dar și cât de mult mă sacrificasem eu pentru liniștea lui.

Uneori mă întreb dacă merită să porți singur povara adevărului într-o familie unde tăcerea e mai prețuită decât sinceritatea. Oare câte femei ca mine sunt nevoite să suporte vina altora doar pentru că „așa se face” în România?