Nu Am Putut Să-mi Privesc Fiica Umilită: O Săptămână Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! vocea Irinei mi-a răsunat în urechi ca un ecou dureros, în timp ce stătea ghemuită pe canapeaua din sufrageria ei mică, cu ochii roșii de plâns. Era trecut de miezul nopții, iar eu, Maria, mama ei, mă simțeam neputincioasă și furioasă în același timp. Venisem la București să o ajut cu fetița ei de trei ani, Mara, cât soțul ei, Vlad, era plecat într-o delegație. Dar Vlad s-a întors mai devreme și, odată cu el, liniștea din apartament s-a spulberat.

În prima seară, am încercat să nu trag concluzii pripite. Vlad era obosit, morocănos, nu m-a salutat decât din vârful buzelor. Irina a încercat să-l liniștească, i-a pus cina pe masă, dar el a împins farfuria cu dispreț: — Nu știi să gătești nimic ca lumea? Mereu faci numai prostii! Irina a zâmbit stins și a strâns farfuria fără să zică nimic. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am gândit la soțul meu, Gheorghe, care, deși nu era perfect, niciodată nu mi-ar fi vorbit așa.

Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de tensiuni. Vlad ridica tonul la orice greșeală măruntă: dacă Mara vărsa apă pe jos, dacă Irina întârzia cu masa sau dacă nu găsea o cămașă călcată. Într-o dimineață, am auzit ușa trântindu-se cu putere și pe Vlad urlând: — Ești o incapabilă! Nici măcar copilul nu știi să-l crești! Irina a rămas nemișcată, cu ochii în pământ. M-am apropiat de ea și am întrebat-o încet: — De cât timp e așa? S-a uitat la mine cu lacrimi în ochi: — De când m-am întors din concediul de maternitate. Nu mai e omul pe care l-am cunoscut.

Am încercat să vorbesc cu Vlad. Într-o seară, când Irina era la baie și Mara dormea, i-am spus: — Vlad, poate ar trebui să fii mai blând cu Irina. E greu cu un copil mic… Mi-a aruncat o privire rece: — Nu vă băgați unde nu vă fierbe oala, doamnă Maria! Aici eu sunt capul familiei. Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Dar pentru Irina am tăcut.

Într-o zi de duminică, am ieșit cu Mara în parc. Irina părea obosită și abătută. Pe drum mi-a spus: — Mami, nu mai știu ce să fac. Dacă plec, unde mă duc? Cu ce bani? Vlad controlează totul. M-am simțit vinovată că nu am văzut mai devreme semnele. Când eram tânără, și eu am avut momente grele cu Gheorghe, dar niciodată nu m-am simțit atât de singură ca ea.

În acea seară, Vlad s-a întors acasă beat. A început să țipe la Irina pentru că nu găsea telecomanda. Mara s-a speriat și a început să plângă. Am luat-o în brațe și am fugit cu ea în dormitor. Din sufragerie se auzeau țipete și sunetul unui pahar spart. Am simțit că nu mai pot suporta.

A doua zi dimineață, i-am spus Irinei: — Gata! Nu mai stai aici niciun minut! Îți faci bagajele și vii acasă la noi, la Pitești. Nu contează ce zice lumea! Nu contează ce zice Vlad! Tu și Mara sunteți pe primul loc!

Irina a început să plângă în hohote: — Dar dacă mă caută? Dacă mă amenință? Dacă nu mă lasă să plec cu Mara? Am luat-o de mână: — Nu ești singură! Eu sunt aici! Gheorghe e aici! Vom merge la poliție dacă trebuie!

Am făcut bagajele pe furiș cât Vlad era la serviciu. Inima îmi bătea nebunește la fiecare sunet din scară. Când am ieșit pe ușă cu Mara în brațe și Irina tremurând lângă mine, am simțit că port tot greul lumii pe umeri.

Drumul spre Pitești a fost tăcut. Irina privea pe geam cu ochii goi. Mara dormea în brațele mele. Când am ajuns acasă, Gheorghe ne-a întâmpinat cu brațele deschise: — Oricât ar fi de greu, aici sunteți în siguranță!

Au urmat zile lungi de frică și nesiguranță. Vlad a sunat de zeci de ori, a trimis mesaje pline de amenințări și jigniri. Am mers împreună la poliție și la un avocat. Irina era speriată, dar încet-încet a început să-și recapete curajul.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Irina mi-a spus: — Mamă, dacă nu veneai tu… cred că nu aș fi avut niciodată puterea să plec. Mi-am dat seama cât de mult contează să ai pe cineva lângă tine când totul pare pierdut.

Acum Irina merge la terapie și încearcă să-și construiască o viață nouă pentru ea și Mara. Vlad încă încearcă să o manipuleze, dar nu mai are puterea de altădată.

Mă uit la fiica mea și mă întreb: câte femei trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte mame își dau seama prea târziu prin ce trec copiii lor? Oare câți dintre noi avem curajul să intervenim atunci când cineva drag e umilit chiar sub ochii noștri?