Nu Am Putut Să-mi Văd Fiica Umilită: O Săptămână Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, spartă de suspinele ei. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam la masa rotundă, cu mâinile strânse în poală, simțind cum inima mi se rupe în mii de bucăți. Nu venisem la ea să fiu martoră la așa ceva. Venisem să o ajut cu fetița, să-i gătesc ceva bun și să-i aduc un pic de alinare după o perioadă grea la serviciu. Dar ceea ce am găsit în apartamentul acela de două camere din Drumul Taberei era mult mai grav decât orice mi-aș fi putut imagina.

Prima seară a trecut aproape normal. Ioana zâmbea forțat, iar ginerele meu, Radu, părea grăbit și distant. „Am mult de lucru”, mi-a spus scurt, fără să mă privească în ochi. Am pus totul pe seama oboselii. Dar a doua zi, când am auzit ușa trântindu-se și vocea lui ridicată: „Nu ești bună de nimic! Nici măcar copilul nu-l poți ține liniștit!”, am simțit cum mi se strânge stomacul. Ioana a tăcut, cu ochii în pământ, iar eu am rămas nemișcată, neștiind dacă să intervin sau nu.

În fiecare zi, Radu găsea motive să o critice: ba că nu e destul de curat în casă, ba că mâncarea nu are gust, ba că fetița plânge prea mult. Ioana încerca să-i facă pe plac, dar orice ar fi făcut, nu era niciodată suficient. Într-o seară, după ce Radu a plecat trântind ușa, Ioana s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe.

— De ce nu-mi spui nimic? De ce nu mi-ai zis că e așa? — am întrebat-o cu voce tremurată.

— Nu vreau să te îngrijorez… Și oricum, ce aș putea face? — mi-a răspuns printre lacrimi.

Am simțit atunci o furie mocnită. Eu și tatăl ei ne-am certat destul la viața noastră, dar niciodată nu ne-am jignit sau umilit unul pe altul. Am crescut-o pe Ioana să fie puternică și demnă. Cum ajunsese aici?

În zilele următoare am încercat să fiu atentă la orice detaliu. Am observat cum Ioana se ferea din calea lui Radu, cum își mușca buzele când el ridica vocea, cum fetița lor, Maria, se speria la fiecare zgomot mai puternic. Într-o dimineață, când Ioana a venit la masă cu ochii umflați de plâns, am știut că nu mai pot sta deoparte.

— Ioana, trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa! — i-am spus apăsat.

— Și ce să fac? Să plec? Unde? Cu cine? N-am bani, n-am unde să mă duc… — vocea ei era stinsă, fără speranță.

— Vii la mine! Stai cât vrei! Sau mergem la poliție dacă e nevoie!

— Nu e chiar atât de rău… Nu m-a lovit niciodată… — încerca să se convingă singură.

— Dar te distruge pe dinăuntru! — am izbucnit eu.

A doua zi, Radu a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era nervos pentru că Ioana uitase să plătească o factură. A început să țipe la ea chiar în fața mea:

— Ești bună doar să-ți plângi de milă! Dacă n-ar fi copilul ăsta, nici nu m-aș mai uita la tine!

Atunci am simțit că explodez.

— Ajunge! — am strigat eu. — Nu ai dreptul să vorbești așa cu fata mea!

Radu s-a uitat la mine cu dispreț:

— Nu vă băgați unde nu vă fierbe oala!

Ioana tremura toată. Maria plângea în camera alăturată. Am luat-o pe Ioana de mână și i-am spus:

— Îți faci bagajele acum. Plecăm împreună!

A fost cel mai greu moment din viața mea. S-o văd pe fiica mea atât de frântă, atât de lipsită de speranță… Am sunat-o pe sora mea din Ploiești și i-am spus că venim la ea pentru câteva zile. Am împachetat câteva haine pentru Ioana și Maria și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

În tren, Ioana plângea încet, iar eu îi țineam mâna strâns. M-am gândit la toate femeile care trec prin astfel de umilințe și nu au curajul sau sprijinul să plece. M-am gândit la cât de ușor e să judeci din afară și cât de greu e să iei o decizie când ești prins într-o relație toxică.

La Ploiești ne-a primit mătușa Viorica cu brațele deschise. Primele zile au fost grele: Ioana era mereu absentă cu gândul, Maria plângea după tatăl ei. Dar încet-încet, viața a început să capete sens din nou. Ioana și-a găsit un job part-time la un magazin din cartier, iar Maria s-a împrietenit cu copiii vecinilor.

Radu a sunat de câteva ori, ba rugându-se de Ioana să se întoarcă, ba amenințând-o că îi va lua copilul. Am fost mereu lângă ea și i-am spus că nu e singură.

Au trecut luni până când Ioana a început să zâmbească din nou cu adevărat. A mers la consiliere psihologică și a început să-și recapete încrederea în sine. Eu am rămas lângă ea cât am putut, dar am știut mereu că adevărata luptă e a ei.

Acum mă uit la ea și mă întreb: câte mame își dau seama prea târziu prin ce trec copiii lor? Câte femei rămân captive într-o relație toxică doar pentru că le e teamă sau rușine? Oare ce aș fi făcut dacă nu aș fi stat acea săptămână la ea? Poate că uneori dragostea de mamă trebuie să fie mai puternică decât orice frică sau prejudecată.