„Nu ești de nasul nostru!” – Povestea unei iubiri interzise în România de azi

— Nu te mai vreau în casa asta, Raluca! Ai auzit? Nu te mai vreau!
Vocea doamnei Stoica răsuna ca un ecou în holul imens, cu pereți albi și tablouri scumpe. Mă simțeam mică, aproape invizibilă, cu rucsacul strâns la piept și ochii umezi. Vlad, iubitul meu, încerca să-i țină piept mamei lui, dar vocea lui era firavă, ca o adiere pierdută printre rafalele de reproșuri.

— Mamă, nu e corect! Raluca nu ți-a făcut nimic!
— Nu e de nasul nostru, Vlad! Ai uitat cine ești? Ai uitat cine suntem noi?

Am vrut să răspund, să spun că nu contează cine sunt părinții mei sau unde locuiesc. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. M-am gândit la mama mea, la apartamentul nostru mic din cartierul mărginaș, la serile când ne uitam la televizor pe întuneric ca să facem economie la curent. M-am gândit la tata, care lucra cu ziua pe unde apuca și la privirile pline de milă ale vecinilor.

L-am cunoscut pe Vlad la liceu. El era băiatul acela care știa tot, care lua mereu premiul întâi și participa la olimpiade. Eu eram fata care venea cu adidași rupți și care încerca să nu iasă prea mult în evidență. Ne-am apropiat la un concurs de literatură. El mi-a zâmbit prima dată când am citit o poezie scrisă de mine. Apoi am început să vorbim tot mai mult, să ne plimbăm prin parc, să visăm împreună la o lume în care nu contează cine ești sau cât ai.

Dar lumea aceea nu exista pentru familia lui Vlad. Tatăl lui era profesor universitar, mama medic primar la spitalul județean. Aveau o vilă mare, două mașini și prieteni „de familie bună”. Când am intrat prima dată în casa lor, am simțit că nu aparțin acolo. Totul era prea curat, prea ordonat, prea rece.

— Ce părinți ai tu? — m-a întrebat doamna Stoica într-o seară, când Vlad era la bucătărie.
— Tata lucrează cu ziua… Mama e casnică.
A oftat scurt și a zâmbit fals:
— Și tu crezi că poți să-i oferi ceva fiului meu?

Am plecat acasă plângând. Vlad m-a sunat toată noaptea, mi-a trimis mesaje lungi în care îmi promitea că nu va renunța la noi. Dar zilele următoare au fost un coșmar: doamna Stoica a început să-l controleze pe Vlad, să-i citească mesajele, să-i interzică să mă vadă. A aranjat chiar și întâlniri cu „fete potrivite” — fiicele unor prieteni de familie. Pe una dintre ele o chema Irina și era studentă la Medicină. Vlad mi-a povestit că mama lui îi spunea mereu:

— Uite ce fată frumoasă și deșteaptă! Nu ca… (și făcea o pauză lungă)

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun mamei mele totul. S-a uitat la mine cu ochii ei obosiți și mi-a zis:
— Fata mea, oamenii ca ei nu ne vor accepta niciodată. Dar dacă îl iubești pe Vlad, luptă pentru el.

Am încercat. Am mers împreună la balul de absolvire, deși toată lumea șușotea despre mine. Am mers împreună la admiterea la facultate — el la Drept, eu la Litere. Dar presiunea era tot mai mare. Vlad devenea tot mai tăcut, tot mai absent. Într-o seară m-a sunat plângând:

— Raluca, nu mai pot… Mama amenință că mă dă afară din casă dacă nu renunț la tine.
— Și tu ce vrei?
— Eu te vreau pe tine… dar nu pot să-mi pierd familia.

Atunci am simțit că totul se prăbușește. Am plâns ore întregi. M-am dus la el acasă a doua zi și am încercat să vorbesc cu doamna Stoica.

— Doamnă, eu îl iubesc pe Vlad. Nu vreau nimic de la dumneavoastră.
— Dragostea nu ține de foame, fată dragă! Vlad are nevoie de cineva pe măsura lui.

Am plecat umilită. Vlad a încercat să mă sune zile întregi, dar n-am mai răspuns. Am simțit că trebuie să-l las liber — poate așa va fi fericit.

Au trecut doi ani de atunci. Am terminat facultatea și m-am angajat ca profesoară suplinitoare într-un sat din apropiere. Vlad s-a logodit cu Irina — am văzut pozele pe Facebook: el zâmbea forțat, ea radia fericire alături de părinții lui.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine să renunț. Dacă dragostea noastră ar fi rezistat dacă am fi luptat mai mult. Sau poate că diferențele dintre noi erau prea mari? Poate că societatea noastră nu e pregătită să accepte oameni ca mine lângă oameni ca Vlad.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că dragostea poate învinge prejudecățile și diferențele sociale? Sau suntem condamnați să rămânem fiecare în „lumea” lui?