Nu i-am spus niciodată soțului meu cât câștig – acum sunt singură, dar am găsit liniștea. Oare a meritat?

— De ce nu-mi spui niciodată cât câștigi, Irina? De ce mereu ești atât de misterioasă cu banii tăi?

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii de la ceaiul de mentă și mirosul de pâine prăjită. Era seară, iar eu tocmai venisem de la birou, obosită, cu haina încă pe umeri. M-am oprit în prag, cu geanta strânsă la piept, și am simțit cum inima mi se strânge. Nu era prima dată când discuția asta apărea, dar de fiecare dată mă durea la fel de tare.

— Vlad, nu e vorba de mister, doar că… nu cred că are rost să discutăm despre asta. Avem destule pe cap, nu?

El a oftat, s-a ridicat de la masă și a început să plimbe cana de ceai între palme. — Nu are rost? Irina, suntem căsătoriți de zece ani. Tu știi totul despre mine, eu despre tine… sau cel puțin așa credeam. De ce simt că te îndepărtezi?

Adevărul era că, de când primisem promovarea la firmă, salariul meu îl depășise cu mult pe al lui. La început, am crezut că va fi o bucurie pentru amândoi. Dar Vlad, bărbat crescut într-o familie unde tatăl era stâlpul casei, nu și-a putut ascunde frustrarea. Oricât încercam să-l liniștesc, să-i spun că nu contează cine aduce mai mulți bani, el se închidea în sine, devenea tăcut sau, mai rău, arunca săgeți acide la fiecare discuție despre cheltuieli.

— Nu vreau să mă simt inutil, Irina. Nu vreau să fiu întreținut, a spus el într-o seară, cu voce joasă, aproape rușinată.

Am încercat să-l înțeleg, să-i spun că nu e vorba de întreținere, că suntem o echipă. Dar, cu fiecare lună, tensiunea creștea. Începuse să verifice bonurile de la supermarket, să mă întrebe de ce am cumpărat o rochie nouă sau de ce am plătit pentru vacanța la munte. Mă simțeam ca un copil prins cu minciuna, deși nu făceam nimic rău. Așa am început să ascund. La început, doar sume mici, apoi tot salariul. Am deschis un cont separat, am spus că am primit o primă mai mică, am inventat cheltuieli la serviciu.

— Irina, nu-mi place să simt că nu am control, mi-a spus el într-o zi, când am refuzat să-i arăt fluturașul de salariu.

— Nu e vorba de control, Vlad. E vorba de încredere. Ai încredere în mine?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul. În acea seară, am plâns în baie, cu apa curgând peste obraji, încercând să-mi amintesc de ce ne-am căsătorit. Unde dispăruse dragostea aceea simplă, de la început, când nu conta cine plătește cafeaua sau cine aduce pâinea acasă?

Au urmat luni de tăceri apăsătoare, de certuri mărunte, de priviri aruncate pe sub sprâncene. Vlad a început să stea tot mai mult la serviciu, să iasă cu prietenii, să vină târziu acasă. Eu mă aruncam în muncă, acceptam proiecte peste proiecte, doar ca să nu mă gândesc la golul dintre noi. Într-o seară, când am ajuns acasă, am găsit pe masă o scrisoare. Vlad plecase. Scria doar atât: „Nu mai pot. Nu vreau să trăiesc cu cineva care nu are încredere în mine. Poate că așa e mai bine pentru amândoi.”

Am rămas în mijlocul bucătăriei, cu scrisoarea în mână, simțind cum lumea se prăbușește peste mine. Am plâns, am urlat, am dat vina pe el, pe mine, pe toți. Apoi, încet-încet, a venit liniștea. O liniște apăsătoare, dar și eliberatoare. Nu mai trebuia să ascund, nu mai trebuia să mă justific. Am început să-mi trăiesc viața după propriile reguli. Mi-am cumpărat, în sfârșit, bicicleta la care visam de ani de zile. Am mers singură la mare, am citit cărți până târziu în noapte, am redecorat apartamentul fără să cer părerea nimănui.

Mama m-a sunat într-o zi, îngrijorată: — Irina, ești bine? Nu vrei să încercați să vă împăcați? Poate ai greșit și tu undeva…

— Poate că am greșit, mamă. Poate că am greșit că nu am avut curajul să fiu sinceră. Dar, dacă aș fi spus adevărul, oare nu s-ar fi terminat la fel?

Prietenii m-au întrebat de ce nu am avut încredere în Vlad. Le-am spus că nu e vorba doar de încredere, ci de frică. Frica de a nu fi judecată, de a nu fi umilită, de a nu pierde dragostea lui. Dar, până la urmă, tocmai frica asta ne-a despărțit.

Acum, când mă uit în urmă, nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că sinceritatea ar fi salvat ceva. Poate că nu. Dar știu sigur că liniștea pe care o am acum nu se compară cu neliniștea de atunci. Poate că e mai bine să fii singur și împăcat cu tine, decât să trăiești într-o minciună continuă.

Oare câți dintre noi aleg liniștea în locul adevărului? Oare cât de mult contează banii într-o relație, atunci când sufletul e plin de teamă și nesiguranță? Voi ce ați fi făcut în locul meu?