„Nu mai pot, Ilie. Plec. M-am îndrăgostit și, pentru prima dată după ani, mă simt din nou femeie”

— Nu mai pot, Ilie. Plec. M-am îndrăgostit și, pentru prima dată după ani, mă simt din nou femeie.

Cuvintele Mariei au căzut ca o secure pe masa din bucătărie, printre farfuriile nespălate și resturile de ciorbă rămasă de la prânz. Am rămas cu mâna în aer, ținând lingura, incapabil să procesez ce aud. Maria nu ridica niciodată vocea, dar acum fiecare silabă era o lovitură. M-am uitat la ea – ochii îi străluceau altfel, nu de furie, ci de o lumină pe care nu o mai văzusem de mult.

— Maria, ce spui? Cine e? Ce s-a întâmplat cu noi?

Ea a oftat adânc și a început să-și strângă lucrurile. Fără să se uite la mine, a spus:

— Nu contează cine e. Contează că eu nu mai pot trăi așa. Ani de zile am fost aici, am crescut copiii, am ținut casa, iar tu… tu ai fost mereu plecat. Afacerea ta, prietenii tăi, grijile tale. Eu am rămas doar cu tăcerea.

Am vrut să-i spun că tot ce am făcut a fost pentru familie, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Știam că are dreptate. În ultimii ani, m-am pierdut în muncă, încercând să uit de mine însumi. Dar nu credeam că o voi pierde pe ea.

A doua zi dimineață, Maria a plecat. Fără scandal, fără lacrimi. Doar cu o geantă și cu hotărârea pe care nu i-o bănuiam. Copiii noștri erau deja mari – Andreea era la facultate la Cluj, iar Vlad lucra în București. Le-a trimis un mesaj scurt: „Am nevoie de o schimbare. Vă iubesc.”

Casa a devenit brusc prea mare și prea tăcută. Am încercat să mă refugiez în muncă, dar nu mai găseam sensul. Prietenii mei – dacă pot să-i numesc așa – au început să mă evite. Unii șușoteau pe la colțuri despre „rușinea” mea, alții mă priveau cu milă sau cu superioritate.

După câteva luni de chin și insomnii, am decis să mă întorc în satul copilăriei mele, la casa părintească din Fundeni. Nu mai fusesem acolo de ani buni, de când muriseră părinții mei. Am urcat în Dacia veche și am pornit pe drumul prăfuit pe care îl uitasem.

Când am ajuns, casa era aproape neschimbată – acoperișul șubred, gardul scorojit, dar grădina plină de flori sălbatice. Vecina mea din copilărie, tanti Florica, m-a întâmpinat cu un zâmbet trist:

— Ai venit acasă, Ilie? Era și timpul…

Am dat din cap și am intrat în curte. Mirosul de pământ reavăn și sunetul cocoșilor mi-au adus aminte de zilele când alergam desculț prin noroi după ploaie. Am început să repar casa – singur la început, apoi cu ajutorul lui Nicu, băiatul lui Florica.

Seara stăteam pe prispă și ascultam liniștea. Încet-încet, oamenii din sat au început să mă caute – ba pentru un sfat despre acte, ba pentru o vorbă bună sau un ajutor la vreo lucrare. Am descoperit că aici timpul curge altfel și că oamenii încă știu să se bucure de lucruri simple.

Într-o duminică dimineață, la biserică, am revăzut-o pe Ioana – colega mea din școala generală. Era văduvă de câțiva ani și avea grijă singură de cei doi nepoți ai ei. M-a invitat la o cafea după slujbă și am acceptat fără să stau pe gânduri.

— Știi, Ilie… viața nu e niciodată cum ne-o imaginăm noi când suntem tineri — mi-a spus ea privind spre fereastră.

— Da… Dar poate că tocmai asta e frumusețea ei — i-am răspuns eu.

Am început să ne vedem tot mai des. Nu era nimic romantic la început – doar două suflete rănite care încercau să se vindece împreună. Îmi povestea despre soțul ei mort într-un accident stupid cu tractorul și despre cât de greu îi este să-i țină pe copii aproape.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am rămas la ea până târziu. Am râs împreună ca doi adolescenți și mi-am dat seama că inima mea începe să bată altfel când o văd.

— Ilie… crezi că putem fi fericiți din nou? — m-a întrebat ea timid.

— Nu știu… dar vreau să încerc — i-am spus și i-am luat mâna în a mea.

Copiii mei au aflat repede despre noua mea viață. Andreea a venit într-un weekend și m-a privit lung:

— Tata… tu chiar ești bine aici?

— Da, Andreea. Pentru prima dată după mult timp simt că trăiesc cu adevărat.

Vlad a fost mai greu de convins – încă spera ca mama lui să se întoarcă acasă. Dar timpul a trecut și fiecare dintre noi a învățat să accepte schimbarea.

Astăzi stau pe prispă cu Ioana lângă mine și privesc apusul peste dealuri. Nu știu dacă fericirea asta va dura o veșnicie sau doar o clipă, dar știu că am găsit liniștea pe care o credeam pierdută pentru totdeauna.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trebuie să piardă totul ca să învețe ce contează cu adevărat? Poate că fericirea nu e acolo unde o cauți cu disperare, ci acolo unde te oprești să respiri și să fii om printre oameni.