Nu mai recunosc omul pe care l-am iubit: Povestea destrămării unei familii sub presiunea nemulțumirii și a influenței soacrei

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce copiii se ascundeau în camera lor, prefăcându-se că nu aud. Vlad stătea pe canapea, cu ochii în telefon, absent, ca și cum nici nu aș fi existat. În urmă cu zece ani, când ne-am căsătorit, nu mi-aș fi imaginat niciodată că vom ajunge aici. Atunci, Vlad era bărbatul care mă făcea să râd, care îmi aducea flori fără motiv și care îmi promitea că vom fi mereu o echipă. Acum, tot ce simțeam era o prăpastie între noi, o răceală care mă îngheța până în oase.

— Ce vrei să spui? a întrebat el, fără să mă privească, cu vocea aceea plată care mă rănea mai tare decât orice țipăt.

— Vreau să spun că nu mai suntem o familie. Că nu mai suntem noi. Că nu mai ești omul pe care l-am iubit, am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar adevărul era că nu mai puteam. Mă simțeam singură, deși eram doi adulți și doi copii sub același acoperiș.

Totul a început să se schimbe după ce mama lui Vlad, doamna Lidia, a început să vină tot mai des la noi. La început, am crezut că vrea să ne ajute, să fie aproape de nepoți. Dar încet-încet, a început să se bage în toate. Să-mi spună cum să gătesc, cum să cresc copiii, cum să-mi organizez viața. Vlad nu spunea nimic, ba chiar îi lua apărarea de fiecare dată când încercam să-i spun că mă sufocă. „E mama, las-o, vrea doar binele nostru”, îmi repeta mereu, dar eu simțeam că nu mai am loc în propria mea casă.

Într-o zi, când am venit de la serviciu, am găsit-o pe doamna Lidia în bucătărie, răscolind prin dulapuri. — Nu te supăra, dar am aruncat borcanele alea de murături, erau expirate, mi-a spus, de parcă ar fi fost casa ei. Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Erau ale mele, le făcusem cu mama mea, am spus încet, dar ea a ridicat din umeri. — Nu contează, nu era sănătos să le mai ții.

Am încercat să-i spun lui Vlad, dar el a ridicat din umeri. — Nu te mai supăra pentru nimicuri, mi-a spus. Dar pentru mine nu era un nimic. Era încă o dovadă că nu mai conta ce simțeam eu, că nu mai eram parteneri, ci doar două persoane care împărțeau o casă și două vieți paralele.

Copiii, Ana și Radu, au început să simtă și ei tensiunea. Ana, care are doar opt ani, a venit într-o seară la mine și m-a întrebat: — Mami, de ce plângi mereu? Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că părinții ei nu se mai înțeleg, că dragostea s-a transformat în tăcere și reproșuri?

Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la serviciu, am încercat din nou să vorbim. — Vlad, nu mai putem continua așa. Trebuie să facem ceva. Poate să mergem la un consilier, să încercăm să ne regăsim, am spus, cu speranța că poate, poate mai există o șansă. Dar el a râs scurt. — Consilier? Ce, suntem nebuni? Toate cuplurile se ceartă, nu e nimic anormal. Dar eu știam că nu era normal să nu mai vorbim cu zilele, să ne evităm privirile, să ne simțim străini în propria casă.

Doamna Lidia a început să vină și mai des, iar Vlad părea să se apropie tot mai mult de ea și tot mai puțin de mine. Într-o zi, am auzit-o spunându-i: — Să nu o lași pe Irina să-ți strice viața. Femeile astea tinere nu mai știu să țină o familie. Am simțit cum mi se rupe inima. Eu, care am renunțat la atâtea pentru familia noastră, eram acum acuzată că nu știu să țin o familie.

Am început să mă închid în mine. Să mă simt tot mai mică, tot mai invizibilă. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă, dar nu aveam curajul să le spun adevărul. Mi-era rușine. Mi-era teamă că dacă spun cu voce tare, totul va deveni real și ireversibil.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, Vlad a plecat de acasă. A lipsit două zile. Copiii mă întrebau unde e tati, iar eu nu știam ce să le spun. Când s-a întors, nici măcar nu a încercat să-și ceară scuze. — Am avut nevoie de o pauză, a spus, ca și cum ar fi fost ceva firesc. Atunci am știut că nu mai există cale de întoarcere.

Am început să mă gândesc la divorț. Mă durea gândul că îi voi răni pe copii, dar mă durea și mai tare să-i văd crescând într-o casă plină de ură și tăcere. Am încercat să vorbesc cu Vlad, dar el a refuzat orice discuție. — Faci din țânțar armăsar, mi-a spus. Dar pentru mine nu era un țânțar. Era viața mea, familia mea, dragostea mea care se destrăma sub ochii mei.

Într-o zi, Ana a venit la mine și mi-a spus: — Mami, eu nu vreau să mai fiți supărați. Vreau să fim iar fericiți. Am plâns împreună, strânsă la pieptul ei mic, și am știut că trebuie să fac ceva. Pentru mine, pentru ei, pentru liniștea noastră.

Am început să caut un avocat. Vlad a aflat și a făcut un scandal monstru. — Cum poți să faci asta? Cum poți să destrami familia? Dar eu știam că familia noastră era deja destrămată de mult. Doamna Lidia a venit și ea, a țipat la mine, m-a acuzat că sunt o mamă rea, o soție nerecunoscătoare. Dar nu mai conta. Nu mai aveam nimic de pierdut.

Procesul de divorț a fost greu, plin de acuzații, de lacrimi, de nopți nedormite. Copiii au suferit, dar încet-încet, am început să ne regăsim liniștea. Am învățat să fim din nou o familie, chiar dacă altfel. Am învățat să mă pun pe mine pe primul loc, să nu mai accept să fiu invizibilă.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: unde a dispărut omul pe care l-am iubit? Oare a fost vreodată acolo sau doar am vrut eu să cred? Și, mai ales, câte femei trăiesc aceeași poveste, în tăcere, de teamă, de rușine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?