„Nu mai sunt doar mama și soția ta!” — Cum am redescoperit cine sunt după douăzeci de ani de sacrificii

— Nu mai suport! Nu mai pot să fiu doar umbra voastră! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei scăldate în lumina rece a neoanelor. Sorin, cu privirea pierdută în ecranul telefonului, a ridicat din umeri, de parcă nu înțelegea de ce mă agit.

— Ce-ai pățit, Livia? Iar te-ai supărat din nimic? Doar am întrebat ce-ai făcut azi, în afară de a sta acasă…

Cuvintele lui au căzut ca un ciocan peste inima mea. Era a nu știu câta oară când mă simțeam invizibilă, redusă la rolul de menajeră, bucătăreasă, mamă și atât. Mă uitam la mâinile mele crăpate de la detergent, la părul prins în grabă, la hainele vechi și comode. Unde dispăruse fata visătoare care voia să scrie cărți, să călătorească, să râdă cu poftă?

Copiii, Ana și Vlad, erau deja mari — adolescenți cu lumea lor, cu telefoane și prieteni. Mă strigau doar când aveau nevoie de ceva: „Mama, unde mi-e bluza?”, „Mama, ai făcut mâncare?”

În seara aceea, ploaia bătea în geamuri ca un ceasornic nemilos. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, cu ochii plini de lacrimi, și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din București. M-am întrebat: dacă aș dispărea, ar observa cineva?

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Sorin. I-am spus că mă simt epuizată, că nu mai pot duce totul singură, că vreau să fac ceva pentru mine. M-a privit ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Livia, nu exagera. Toate femeile fac asta. Uite la maică-mea, la sora ta. Asta e viața. Nu te mai victimiza.

M-am simțit mică, neînsemnată. Dar în același timp, ceva în mine s-a rupt. Am început să mă uit la mine cu alți ochi. Să văd cât de mult am renunțat la mine pentru ceilalți. Prietenele mele, Irina și Camelia, mă sunau tot mai rar. La ultima cafea, Irina mi-a spus:

— Livia, tu nu mai ești tu. Parcă ai dispărut. Ce s-a întâmplat cu fata aia care râdea mereu?

Nu știam ce să-i răspund. Poate că dispărusem cu adevărat.

Într-o zi, am găsit într-o cutie veche câteva caiete din liceu, pline cu poezii și povestiri. Le-am citit cu lacrimi în ochi. Am simțit un dor nebun să scriu din nou. Dar când am încercat să-mi fac timp, Sorin a început să bombăne:

— Iar stai cu nasul în hârtii? N-ai văzut ce e în chiuvetă?

Am simțit furie. De ce nu vede nimeni cât muncesc? De ce totul e de la sine înțeles?

Într-o seară, după ce copiii s-au închis în camerele lor, am avut o discuție aprinsă cu Sorin. I-am spus că nu mai pot, că vreau să merg la un curs de scriere creativă, că vreau să lucrez, să ies din casă. S-a enervat:

— Și cine face treaba aici? Cine are grijă de copii? Ce, vrei să ne lași baltă?

— Nu vă las baltă! Dar nu mai pot să fiu doar menajera voastră! Și eu am dreptul la viață!

A doua zi, am plecat la mama. Am plâns în brațele ei ca un copil. Mama m-a privit cu blândețe:

— Știu cum e, draga mea. Și eu am trecut prin asta. Dar tu ești mai puternică. Nu te lăsa.

Am început să scriu din nou. La început, pe ascuns. Apoi am publicat o povestire pe un blog. Când am primit primul comentariu de la o necunoscută care mi-a spus că s-a regăsit în cuvintele mele, am simțit că trăiesc din nou.

Sorin nu a înțeles niciodată pe deplin. Relația noastră s-a răcit. Copiii au început să mă vadă altfel, să mă întrebe ce scriu, să mă asculte. Am mers la terapie. Am învățat să spun „nu”. Să cer ajutor. Să nu mă mai simt vinovată pentru că vreau ceva doar pentru mine.

Nu a fost ușor. Au fost certuri, reproșuri, tăceri grele. Dar am mers mai departe. Am publicat o carte. Am ținut un atelier de scriere pentru alte femei ca mine. Am început să zâmbesc din nou.

Uneori, când mă uit în oglindă, încă văd urmele anilor pierduți. Dar văd și o femeie care a avut curajul să se regăsească.

Mă întreb: câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câte ne pierdem pe drum, crezând că așa trebuie? Și câte avem curajul să spunem, măcar o dată: „Nu mai sunt doar mama și soția ta. Sunt EU.”