„Nu, mamă, nu vei locui cu noi” – Lupta mea pentru casă și pentru mine însămi

— Nu, mamă, nu vei locui cu noi! am spus, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din cartierul Drumul Taberei. Radu s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva de neiertat. Maria, soacra mea, a rămas nemișcată, cu ochii umezi și buzele strânse. În acea clipă, am știut că nimic nu va mai fi la fel.

Totul a început cu două luni în urmă, când Radu a venit acasă cu o privire apăsată. „Mama nu se mai descurcă singură. Blocul ei intră în reabilitare, trebuie să stea undeva două-trei luni. E normal să vină la noi.” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Trei luni? Cu Maria? Femeia care nu a acceptat niciodată că fiul ei e adult și că eu sunt soția lui? Am încercat să-i explic lui Radu că avem nevoie de spațiu, că abia ne-am găsit echilibrul după ce ne-am mutat împreună. Dar el a ridicat din umeri: „E mama. Nu pot s-o las pe drumuri.”

Primele zile au fost un coșmar tăcut. Maria a venit cu două valize mari și o privire critică. În fiecare dimineață, intra în bucătărie înaintea mea și schimba ordinea lucrurilor: „Așa e mai bine, draga mea. Nu vezi că nu ai loc pentru farfurii aici?” Seara, când încercam să gătesc ceva rapid după serviciu, îmi lua lingura din mână: „Lasă-mă pe mine, tu nu știi să faci ciorbă adevărată.” Radu râdea: „Așa e mama, vrea doar să ajute.”

Într-o seară, după ce am ieșit din duș, am găsit-o pe Maria în dormitorul nostru, răscolind prin dulapuri. „Caut o pătură mai groasă. E frig în camera mea.” Am simțit cum îmi explodează capul de furie și neputință. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni.

Cu fiecare zi care trecea, simțeam că mă sufoc. Nu mai aveam intimitate, nu mai aveam liniște. Maria comenta orice: hainele mele („Nu te avantajează culoarea asta”), felul în care vorbeam cu Radu („Nu-i răspunde așa!”), chiar și prietenele mele („Nu-mi place fata asta, parcă e prea obraznică”). Radu încerca să stea deoparte: „Nu te mai consuma, trec repede lunile.” Dar pentru mine fiecare zi era o eternitate.

Într-o duminică dimineață, când încercam să beau cafeaua în liniște, Maria a venit lângă mine și a început să povestească despre copilăria lui Radu: „Pe vremea aia nu exista atâta libertate ca acum. Femeile știau să-și respecte bărbații.” Am simțit un nod în gât. „Maria, eu îl respect pe Radu. Dar și el trebuie să mă respecte pe mine.” Ea a ridicat din sprâncene: „Asta-i modernismul vostru. Pe vremea mea nu se vorbea așa.”

Am început să mă cert cu Radu aproape zilnic. El era prins la mijloc: „Nu pot s-o dau afară pe mama!” Eu simțeam că nu mai pot respira în propria mea casă. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am plecat la mama mea și am dormit acolo. Mama m-a privit cu ochii plini de grijă: „Draga mea, trebuie să-ți aperi casa. Dacă nu pui limite acum, n-o să le mai pui niciodată.”

M-am întors acasă cu inima grea. Maria m-a întâmpinat cu o privire rece: „Te-ai dus la mama ta să te plângi? Să știi că eu nu plec nicăieri până nu se termină lucrările.” Am simțit că explodez: „Nu e vorba doar de lucrări! E vorba că nu mă simt bine în casa mea! Că nu mai am loc de dumneavoastră!”

Radu a încercat să intervină: „Haideți să ne calmăm…” Dar eu nu mai puteam. „Radu, dacă tu nu poți pune limite între mine și mama ta, atunci o voi face eu!”

A urmat o tăcere apăsătoare. Maria s-a retras în camera ei. Radu m-a privit lung: „Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama n-o pot lăsa la greu.”

În acea noapte am stat trează până târziu. M-am întrebat cine sunt eu fără liniștea casei mele? Fără spațiul meu? Fără respectul pe care îl merit? Am decis că trebuie să-mi apăr granițele, chiar dacă asta înseamnă să-l rănesc pe Radu sau s-o supăr pe Maria.

A doua zi dimineață am intrat hotărâtă în bucătărie: „Maria, știu că vă este greu și nu vreau să vă simțiți singură. Dar am nevoie de spațiul meu. Vreau ca de azi înainte să respectăm niște reguli simple: fiecare are camera lui, fiecare gătește când vrea și nu intrăm unii peste alții fără să batem la ușă.”

Maria a oftat adânc: „Nu-mi place deloc ce aud… Dar dacă asta vrei…”

Radu m-a luat de mână: „Mulțumesc că ai spus ce simți.”

Lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Au fost zile bune și zile proaste. Dar am simțit că am recâștigat ceva din mine însămi.

Și acum mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Poți salva dragostea fără să te pierzi pe tine? Voi ce ați face în locul meu?