„Nu o să-ți mai vorbesc niciodată!” – Lupta mea pentru familie în umbra soacrei mele

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu mereu ținta răutăților mamei tale! am izbucnit într-o seară, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce el stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută.

Era deja a treia oară săptămâna aceea când doamna Viorica, soacra mea, găsise un motiv să mă critice. Ba că nu gătesc ca ea, ba că nu știu să calc cămășile „cum trebuie”, ba că nu sunt destul de atentă cu Radu. De fiecare dată când încercam să-i explic că am și eu un serviciu, că sunt obosită, că încerc să fac totul cât pot de bine, mă loveam de același zid de indiferență și reproșuri.

Nu știu dacă a fost vina mea că nu am reușit să mă apropii de ea. Poate că, din prima clipă, m-a văzut ca pe o amenințare, ca pe cineva care îi răpește băiatul. Radu încerca să mă liniștească, dar nu avea curajul să-i spună mamei lui să se oprească. — Lasă, iubita mea, e bătrână, așa e ea, nu te consuma, îmi spunea el, dar eu simțeam cum mă sufoc în fiecare zi.

Când am aflat că sunt însărcinată, am crezut că lucrurile se vor schimba. M-am gândit că, poate, vestea unui nepot o va face să mă accepte. Am mers împreună la ea, cu emoție și speranță, dar reacția ei a fost departe de ce visam. — Așa repede? Nu era mai bine să vă puneți pe picioare întâi? Ce-o să faceți cu un copil, dacă nici pe voi nu vă descurcați? a spus, privindu-mă cu ochii ei reci. Am simțit cum mi se strânge inima. Radu a încercat să-i explice că ne dorim copilul, că ne vom descurca, dar ea a continuat să ne certe, să ne spună că nu suntem pregătiți, că „nu așa se face”.

Am început să evit vizitele la ea, dar nu puteam să scap de prezența ei. Locuiam în același bloc, la etajul de deasupra, și aproape zilnic venea neanunțată, să verifice dacă am făcut curat, dacă am gătit, dacă Radu are cămașa călcată. Într-o zi, când eram deja în luna a șaptea, a intrat peste mine în casă, fără să bată, și m-a găsit stând pe canapea, cu picioarele umflate. — Așa stai toată ziua? Nu ți-e rușine? Radu muncește și tu te lăfăi aici! Am simțit cum îmi fierbe sângele. — Sunt însărcinată, doamnă Viorica! Nu pot să stau toată ziua în picioare! — Pe vremea mea, femeile munceau până în ziua nașterii, nu ca voi, fetele astea moderne, leneșe!

Am început să mă izolez, să nu mai ies din casă, să nu mai vorbesc cu prietenele mele. Radu era tot mai absent, prins între serviciu și încercările de a-i face pe plac mamei lui. Într-o seară, după o ceartă urâtă, am simțit că nu mai pot. — Radu, ori mă susții pe mine, ori pe mama ta! Nu mai pot să trăiesc așa! El a tăcut, apoi a ieșit din casă, lăsându-mă singură, cu lacrimile mele și cu burtica ce creștea tot mai mult.

A venit și ziua nunții. Am sperat că va fi un nou început, dar doamna Viorica a făcut totul să-mi strice bucuria. S-a plâns tuturor că rochia mea nu e destul de albă, că am făcut „rușinea familiei” rămânând însărcinată înainte de nuntă, că „pe vremea ei nu se făcea așa ceva”. Am încercat să nu o bag în seamă, să mă bucur de ziua mea, dar fiecare privire, fiecare șoaptă, fiecare oftat al ei mă lovea ca un cuțit.

După nuntă, lucrurile au devenit și mai tensionate. Într-o seară, când Radu era la serviciu, a venit la mine și a început să mă certe că nu am făcut ciorba „cum trebuie”. — Nu ești în stare de nimic! Nu știu ce a văzut băiatul meu la tine! Atunci am simțit că explodez. — Dacă nu vă place cum gătesc, nu mai veniți la noi! Nu mai pot, doamnă Viorica! Nu mai pot să fiu mereu ținta răutăților dumneavoastră! — Nu o să-ți mai vorbesc niciodată! a strigat ea, trântind ușa în urma ei.

Am rămas singură, tremurând, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În seara aceea, Radu a venit acasă și, când i-am povestit ce s-a întâmplat, a dat vina pe mine. — De ce nu poți să te înțelegi cu ea? E mama mea! — Dar eu? Eu nu contez? Eu nu am dreptul la liniște în casa mea? — Nu mai vreau să aud! a spus el, ieșind din nou pe ușă.

Au urmat săptămâni de tăcere și răceală. Doamna Viorica nu a mai venit la noi, dar nici Radu nu mai era același. Era mereu nervos, absent, nu mă mai ajuta cu nimic. Când am născut, a venit la spital, dar nu a stat decât câteva minute. — Să ai grijă de copil, să nu-l crești ca pe tine! a spus, apoi a plecat.

M-am simțit singură, abandonată, neînțeleasă. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt de vină, dacă nu cumva aș fi putut face mai mult. Dar, privind la fetița mea, am știut că trebuie să lupt pentru ea, pentru liniștea noastră. Am început să merg la terapie, să vorbesc cu prietenele mele, să încerc să-mi reconstruiesc viața, pas cu pas.

Radu a rămas prins între mine și mama lui, incapabil să ia o decizie. Eu am ales să-mi cresc copilul cu dragoste, să nu-i transmit răutatea și frustrările pe care le-am trăit eu. Dar, uneori, noaptea, când totul e liniște, mă întreb: oare cât de mult trebuie să suferi pentru a fi acceptată într-o familie? Oare merită să lupți pentru o relație care te rănește zi de zi? Voi ce ați face în locul meu?