Nu sunt doar bolnavă: Noaptea în care am pierdut totul

— Nu mai pot, Irina. Trebuie să plec la ai mei, mă simt rău, mi-e rău de tot, mi-a spus Sorin, cu vocea tremurândă, în timp ce își trăgea geaca peste umeri. Era o seară de noiembrie, vântul bătea cu furie în geamuri, iar copiii deja adormiseră, strânși unul în altul, ca niște pui speriați. Am rămas în ușă, cu mâna pe clanță, simțind cum ceva nevăzut, dar rece ca gheața, mi se strecoară în suflet. Nu era prima dată când Sorin pleca pe nepusă masă, dar de data asta era altceva în privirea lui. O teamă, o vină, o fugă.

Am închis ușa încet, încercând să nu fac zgomot. M-am dus la bucătărie, am spălat câteva farfurii, apoi m-am așezat la masa veche, cu fața de masă pătată de ciorbă și de timp. Am privit în gol, ascultând ticăitul ceasului de pe perete. Oare chiar era bolnav? Sau era doar o scuză? În ultima vreme, Sorin era tot mai absent, tot mai irascibil. Îl simțeam departe, ca și cum ar fi trăit într-o altă lume, una în care eu și copiii nu mai aveam loc.

La miezul nopții, m-am trezit brusc, cu inima bătând nebunește. Am auzit telefonul vibrând pe noptieră. Era un mesaj de la mama lui Sorin: „Sorin nu e aici. Nu știm nimic de el.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să-l sun, dar telefonul era închis. Am stat pe marginea patului, cu ochii în tavan, încercând să nu plâng, să nu trezesc copiii. Dar lacrimile au venit oricum, ca o ploaie rece, fără oprire.

Dimineața, copiii m-au găsit plângând în bucătărie. „Unde e tati?” a întrebat Maria, cu ochii mari, speriați. „La bunici, iubita mea. O să vină curând.” Am mințit-o, pentru că nu știam ce altceva să spun. Am făcut ceai, am pus pâine prăjită pe masă, am încercat să fiu mamă și tată deodată, dar mă simțeam ca o umbră.

Au trecut două zile. Sorin nu a dat niciun semn. Prietena mea, Camelia, a venit să mă vadă. „Irina, trebuie să afli ce se întâmplă. Nu poți să stai așa, să te macini.” Am luat telefonul și am început să sun pe la spitale, la poliție, la prieteni. Nimeni nu știa nimic. Într-un final, am găsit curajul să-i verific laptopul. Și acolo am găsit mesajele. Zeci de conversații cu o femeie, Oana, pe care nu o cunoșteam. Mesaje de dragoste, promisiuni, planuri de viitor. „Nu mai pot cu Irina, mă sufocă. Vreau să fiu cu tine, să fugim undeva departe.”

Am simțit cum mi se rupe inima în mii de bucăți. Am urlat, am spart o cană, am căzut în genunchi pe gresia rece. Copiii s-au speriat, au început să plângă. „Mami, ce s-a întâmplat?” Nu am putut să le spun adevărul. Cum să le spun că tatăl lor ne-a părăsit pentru altcineva?

În acea noapte, am stat pe balcon, cu o pătură pe umeri, privind luminile orașului. M-am gândit la toate momentele noastre: la nunta noastră simplă, la nașterea copiilor, la serile când râdeam împreună. Unde s-a rupt totul? Ce am greșit? De ce nu am văzut semnele?

A doua zi, Sorin a sunat. Vocea lui era rece, străină. „Irina, nu mă mai întorc. Îmi pare rău, dar nu mai pot. Am nevoie de altceva. Ai grijă de copii.” Atât. Fără explicații, fără scuze. Am simțit că mor. Am vrut să țip, să-l implor, dar nu am făcut-o. Am închis telefonul și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Au urmat săptămâni de coșmar. Copiii întrebau mereu de el. Maria a început să se izoleze, să nu mai vorbească la grădiniță. Vlad, cel mic, plângea noaptea, strigându-și tatăl. Eu mergeam ca un robot, făcând mâncare, spălând haine, încercând să țin casa pe linia de plutire. Mama mea a venit să stea cu noi, dar nu putea umple golul lăsat de Sorin.

Vecinii șușoteau pe la colțuri. „A plecat cu alta, săraca Irina.” „Ce-o fi făcut de l-a pierdut?” Mă durea fiecare privire, fiecare vorbă aruncată pe furiș. Într-o zi, la magazin, am auzit-o pe tanti Florica spunând: „Bărbații nu pleacă degeaba. O fi fost ea prea cicălitoare.” Am ieșit plângând, cu pâinea în mână, simțindu-mă vinovată pentru ceva ce nu făcusem.

Într-o seară, Maria a venit la mine în pat. „Mami, dacă tati nu mai vine, tu o să pleci și tu?” Am strâns-o tare la piept. „Nu, iubita mea. Eu sunt aici, mereu. Pentru tine și pentru Vlad.” Dar în sufletul meu, eram sfâșiată de frică și nesiguranță.

Au trecut luni. Am început să merg la psiholog, la insistențele Cameliei. Am învățat să vorbesc despre durere, despre trădare, despre frică. Am început să mă redescopăr, să mă ridic încet, din cenușa unei vieți pe care o credeam pierdută. Am găsit putere în copii, în prieteni, în mine însămi.

Sorin nu s-a mai întors niciodată. A trimis bani, din când în când, dar nu a mai sunat, nu a mai întrebat de copii. Oana a apărut în viața lui oficial, iar eu am rămas cu amintirile și cu lupta de a reconstrui totul de la zero.

Astăzi, când privesc în urmă, încă mă doare. Dar am învățat că nu sunt doar bolnavă de dor sau de tristețe. Sunt vie, sunt mamă, sunt femeie. Și, chiar dacă am pierdut totul într-o noapte, am găsit în mine o forță pe care nu știam că o am.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc aceeași poveste, în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să vorbim, să cerem ajutor, să ne ridicăm? Voi ce ați fi făcut în locul meu?